1. Inhalt
  2. Navigation
  3. Weitere Inhalte
  4. Metanavigation
  5. Suche
  6. Choose from 30 Languages

România

România de dincolo de autoamăgiri

Mai există democraţia românească? Dar statul de drept? Şi nu e oare fatal să ne minţim în privinţa stării acestei democraţii şi a acestui stat de drept care au tot mai mult aspectul unor castele de nisip?

Din păcate semne rele anul are. Şi nu ne aflăm încă nici la ora bilanţului şi nici în faţa grelei reconstrucţii. Monica Macovei ne vede chiar, şi nu întâmplător, în buza războiului civil.

Sună melodramatic, dar multe indicii îi dau dreptate. Stăm prost, stăm execrabil, după cum reiese din alarmata şi oarecum tardiva vizită efectuată la Bucureşti de subsecretarul de stat american.

Democraţia românească, susţinută curajos de cei care au refuzat să valideze prin prezenţă o lovitură de stat la referendumul de la 29 iulie trage să moară. Iar ultimele zvâcniri ale statului de drept românesc ar putea să se sfârşească printr-un tragic „horcăit” final al justiţiei, care se vede supusă unor tentative de intimidare din ce în ce mai susţinute.

Grăitoare sunt, în context, ameninţările la adresa unor din judecătorii Curţii Constituţionale şi a familiilor lor. La fel de elocvente sunt şi vituperările sinistre anunţând tulburări, haos şi manifestaţii de stradă ale unui colonel-sindicalist pe nume Dogaru, care îi somează pe judecătorii Curţii Supreme să valideze demiterea preşedintelui ales, astfel încât uzurparea fotoliului prezidenţial să continue netulburată.

Pare mai mult decât probabil ca instabilitatea iscată de amânarea în fond inexplicabilă a deciziei evidente de invalidare a referendumului eşuat din lipsă de cvorum să se datoreze tocmai unei masive intimidări a judecătorilor Curţii Constituţionale.

Comisia Europeană, cea pe care USL, ciracii terţetului Voiculescu, Antonescu-Ponta, de felul lui Dogaru sau PSD-istului Florin Iordache, vicepreşedintele comisiei juridice pentru care „prea ne speriem de Bruxelles, cine e Bruxelles-ul asta?!” şi-a manifestat plenar îngrijorarea. America, de asemenea, s-a arătat alarmată. Ei şi? Încercarea USL de a răsturna rezultatul referendumului de la 29 iulie astfel încât demiterea lui Băsescu deşi respinsă de români, să fie bătută în cuie a continuat neabătut.

În aceste condiţii, în care statul de drept se vede tras pe roată inclusiv şi nu în ultimul rând prin maşinăria propagandistă a antenelor lui Felix, par oarecum uimitoare naivitatea sau inadecvarea parţială a unor observatori interni şi externi situaţi de partea bună a istoriei.

Unii dintre ei insistă să nu vadă alunecarea aparent irepresibilă a României spre Rusia lui Putin şi no-man’s landul politic din afara structurilor euro-atlantice.

Alt comentator, altfel sagace şi foarte respectat a admis la un moment dat, pe bună dreptate, că România trece printr-o criză de proporţii fără precedent de la ceauşism încoace. Dar apoi şi-a anulat cumva propriile cuvinte dând-o pe băşcălia unei comparaţii prea puţin serioase a cuplului Antonescu-Ponta cu două gâşte şi a preşedintelui cu un berbec.

Unii par să uite că, în actuala criză de stat, Traian Băsescu e, în continuare, preşedintele ales. Chiar dacă o minoritate notabilă a optat în favoarea demiterii lui, el rămâne, până la următorul scrutin, singurul lider român bucurându-se de o deplină legitimitate.

Or, unii editorialişti, sastisiţi de criză, şi deziluzionaţi de eşecul oricărei coabitări le-au solicitat nu doar lui Crin Antonescu şi lui Victor Ponta să demisioneze ci şi şefului statului român să arunce prosopul în cazul invalidării referendumului şi revenirii sale la Cotroceni. Or, pentru ce motiv ar trebui oare să li se dea satisfacţie autorilor unei lovituri de stat?

Alţi analişti au propus, perfect onorabil, să se dea cu tifla incitărilor de la Vocea Rusiei. Dar pronunţându-se în favoarea unei imposibile reconcilieri, unii dintre ei cred, în mod naiv, că ar fi posibilă împăcarea unui preşedinte legitim, garant al unei justiţii independente, cu nişte pucişti reprezentând cleptocraţia care-a dat lumină verde loviturii de stat fiindcă a fost cuprinsă de frica de puşcărie.

Sigur, invocarea stăruitoare a coabitării, în consens cu mai vechile apeluri occidentale e de înţeles. Oare ce alternativă democratică, legitimă ar putea avea o ţară confruntându-se, ca România, cu încercarea extrem de grea prin care este obligată să treacă în prezent?

Dar toate aceste propuneri şi revendicări n-au şanse decât în condiţiile în care statul de drept şi o democraţie, fie şi defectă, continuă să funcţioneze cât de cât. În România, din nefericire, aceste timpuri au trecut. Democraţia şi statul de drept sunt pe butuci. Când puterea se concentrează integral în mâna unui „grup infracţional”, după cum i s-a spus în discuţiile ministrului de interne Rus, atunci aceste propuneri se transformă în pernicioase auto-amăgiri.