1. Inhalt
  2. Navigation
  3. Weitere Inhalte
  4. Metanavigation
  5. Suche
  6. Choose from 30 Languages

România

România şi votul privind Palestina

România nu susţine solicitarea Palestinei de a primi statutul de stat observator nemembru ONU, dar nu spune un nu categoric ca SUA, ci unul mai nuanţat ca Germania.

MAE nu a precizat exact care va fi votul României în cadrul Adunării Generale a ONU, dacă va fi vorba de o abţinere sau de un vot împotrivă, dar a precizat că nu susţine solicitarea palestiniană: "Demersurile unilaterale nu sunt de natură să contribuie la instaurarea unei păci durabile - obiectivul fundamental al întregii comunităţi internaţionale", se spune într-un comunicat oficial difuzat astăzi.

În luna septembrie 2011, trimisul special al Autorităţii palestiniene, Nabil Shaath, declara la Bucureşti, într-o situaţie similară cu cea de acum, că poziţia României i se pare ilogică: „Cum poţi recunoaşte un stat palestinian şi în acelaşi timp să votezi împotriva recunoaşterii sale la ONU?”, se întreba oficialul palestinian, într-un interviu din „Adevărul”.

Poziţia României faţă de solicitarea palestiniană este într-adevăr ilogică dacă o raportăm la tradiţia diplomaţiei române şi la rolul jucat de Nicolae Ceauşescu în medierea conflictului israeliano-palestinian. În noul context politic, dimpotrivă, poziţia diplomaţiei de la Bucureşti se află în acord cu angajamentele sale externe afirmate tot mai puternic în ultimii ani. Parteneriatul strategic cu SUA pretinde mai curând circumspecţie faţă de o solicitare cu efecte greu de prevăzut şi care ar oferi de fapt argumente Rusiei să se implice mai mult în problematica şi aşa extrem de încâlcită a Orientului Mijlociu. De asemenea relaţia pe care nu o poate neglija cu Germania, care susţine consecvent statul Israel împotriva adversităţii lumii islamice, obligă România să reaşeze accentele. Miniştrii de externe români din ultimii ani au declarat invariabil că ţara lor caută un punct de perfectă neutralitate între Israel şi Palestina, dar acest lucru nu este cu adevărat posibil. Neutralitatea perfectă este o utopie care nu mai poate fi invocată astăzi decât cu riscul unei conduite „ilogice”.

Adevărul este că România nu mai poate exprima un punct de vedere propriu deoarece nu mai are platforma necesară şi la drept vorbind nici interesul. Este adevărat că, în anumite situaţii, diplomaţii de la Bucureşti au părut prea lipsiţi de iniţiativă şi curaj (cazul Liu Xiaobo, de exemplu), şi că nu au manifestat deloc ambiţia de a rosti un adevăr „universal”, de a asuma un punct de vedere dincolo de circumstanţe, dar în fond Bucureştiul nu are autoritatea morală de a aborda asemenea subiecte care se cuvin mai degrabă vechilor democraţii. Diplomaţia românească şi-a sacrificat strălucirea de dragul adecvării şi nu se poate spune că a greşit în mod grav, chiar dacă o anumită opinie publică românească a fost puţin frustrată de această lipsă de profil.

Poziţia României, fie şi inconsecventă prin raportare la trectul mai îndepărtat, are de astă dată avantajul unanimităţii şi al continuităţii prin raportare la noile sale angajamente strategice. Declaraţia Ministerului de Externe a fost anticipată nu doar de poziţia ministeriatului Baconschi, dar şi de votul recent al deputaţilor români în Parlamentul European, acolo unde indiferent de apartenenţa de grup, au votat, cu puţine excepţii, împotriva Rezoluţiei referitoare la situaţia din Gaza, care afirma la punctul 5 că "sprijină solicitarea Palestinei de a deveni un stat observator nemembru al ONU" şi că "invită, în acest sens, statele membre ale UE şi comunitatea internaţională să ajungă la un acord cu privire la acest aspect".

Rezoluţia a fost adoptată cu voturile tuturor grupurilor politice, de la stânga la dreapta, ceea ce arată distanţa care separă pe mai departe "politica europeană" de politica guvernelor naţionale din UE. România a făcut o excepţie, manifestând, de astă dată, o remarcabilă unitate de vederi la toate nivelurile de reprezentare politică. În tot cazul, Parlamentul European pare şi în acest caz să fie infuzat de un idealism care riscă să se sfărâme la prima confruntare cu realitatea.