1. Inhalt
  2. Navigation
  3. Weitere Inhalte
  4. Metanavigation
  5. Suche
  6. Choose from 30 Languages

România

România şi viziunea lui Brucan

De ce-a greşit Silviu Brucan de fapt? La 15 ani de la moartea "seniorului", Corneliu Coposu, se perpetuează multe dileme. Dar răspunsul la această întrebare ar trebui să fie clar oricui.

default

De torţa ei şi de consens naţional în privinţa necesităţii libertăţii ar fi nevoie în România

Brucan s-a înşelat. A greşit mai grav decât se crede îndeobşte. A prezis că românii vor avea nevoie de 20 de ani pentru a se adapta rigorilor democraţiei. I s-a amendat frecvent proorocirea, afirmându-se că vor fi nevoie de 40 de ani.

În realitate, în ciuda tuturor progreselor realizate în ultimele două decenii şi a integrării formale a României în structurile euro-atlantice, ţara, în loc să progreseze, a regresat perceptibil.

Nu doar pentru că guvernele preşedinţilor Iliescu şi Constantinescu nu şi-au făcut datoria, sau pentru că executivele conduse de Tăriceanu şi Boc, sub actualul şef al statului, s-au dovedit prea puţin eficiente în misiunea de a consolida democraţia românească.

Cauzele profunde ale regresului

Persistă grave probleme şi la nivelul mentalităţii, al discursului şi limbajului public.

Ba chiar s-a înregistrat o sensibilă deteriorare în toate aceste domenii. Şi ele ţin, în mare măsură, de absenţa în România a unei prese realmente libere, de tip occidental, precum şi, mai ales, de lipsa unor repere morale adecvate, consensual acceptate.

În 1989 şi 1990 a existat, câteva luni, un minim consens, care a deschis poarta revoluţiei din decembrie şi a condiţionat schimbările majore introduse după căderea regimului naţional-comunist. Acest consens, negativ, a vizat persoana dictatorului.

Apoi, fiind nevoie de ele întru susţinerea puterii neo-comuniste, structurile vechiului regim s-au regrupat rapid şi au torpilat sistematic tentativele de democratizare şi occidentalizare rapidă a României.

Paradoxal, condamnarea comunismului, aplaudată de unii, puţini, şi adesea de pe poziţii prea puţin democratice, şi înjurată ca la uşa cortului de ciracii puri şi duri ai regimului ceauşist, n-a schimbat nimic, cu adevărat.

Foştii activişti PCR şi securiştii au rămas bine mersi la principalele pârghii instituţionale româneşti. Justiţia a rămas nereformată şi politizată. Aproape întreaga clasă politică, masiv rinocerizată, a continuat să pună beţe în roatele modernizării şi liberalizării autentice.

Nici presa nu s-a dovedit mai brează. Departe de a ajunge să-şi exercite funcţia de corectiv, mass-media s-a dovedit în mare măsură atât de coruptibilă, încât a agravat şi a accelerat disoluţia morală la care e expusă, din anii 30 ai veacului trecut, întreaga societate românească.

Din vina cui?

O parte semnificativă a responsabilităţii pentru actuala degringoladă morală şi politică a societăţii româneşti revine însă nu obişnuiţilor suspecţi ci elitei ei intelectuale. O elită care s-a cantonat prea mult în pseudo-axiologii ale unui trecut ultra-naţionalist caduc şi n-a ştiut să refacă şi să relanseze un sistem de valori cu adevărat democratic.

Din nefericire, această elită n-a izbutit câtuşi de puţin să se reinventeze.

Efectele acestei stări de lucruri sunt binecunoscute. Amplificată de o presă aservită, lipsa reperelor morale s-a resimţit brutal în bâlciul grotesc organizat cu prilejul morţii şi funeraliilor fostului poet de curte ceauşist, Adrian Păunescu.

Participarea cu surle şi trâmbiţe a unei bune părţi a audio-vizualului românesc şi a guvernanţilor la orgia de laude ditirambice, adresate defunctului propagandist de frunte naţional-comunist, scoate în evidenţă în chip clar una dintre cele mai triste involuţii post-comuniste din estul Europei.

Văzută astfel, proorocirea lui Brucan a păcătuit nu printr-un exces de optimism materializat într-un calcul eronat, ci prin însuşi principiul ei subiacent. Marxist incorigibil, Brucan credea în progres. Într-un progres automat, care se instalează irepresibil odată cu scurgerea timpului.

Or, relansarea morală şi spirituală a unei naţiuni rămasă fără "senior" de 15 ani nu se produce de la sine. Ea are nevoie de angajament civic intens şi sistematic.

România nu e o ţară condamnată pe vecie la recluziunea sub zodia fatalităţii. Progresul românesc nu e o utopie. Dar obţinerea lui nu presupune slugărnicia şi obsecviozitatea lacrimogenă la catafalcul unui poet pe cât de talentat pe atât de decrepit moral, refugiul în turnul de fildeş al superiorităţii proprii, ori reşuta în vechi idolatrii, ci intervenţia şi implicarea activă şi tenace a elitelor ei.

Autor: Petre M. Iancu
Redactor: Rodica Binder