1. Inhalt
  2. Navigation
  3. Weitere Inhalte
  4. Metanavigation
  5. Suche
  6. Choose from 30 Languages

România

România şi principiul lui Peter

Spectacolul României actuale oferă abundente ocazii de cădere în derizoriu. Sau în depresie. Şi nu e vorba defel doar de România politică. Dar nu în ultimul rând şi de ea.

default

Întreaga ţară e un peisaj al neadecvărilor în parte comice, în parte groteşti. Ţara e condusă de o alianţă grav certată cu democraţia, care, cu doar câteva luni înainte de a fi practic plebiscitată, dăduse o lovitură de stat. La ministere domneşte principiul lui Peter. Sau principiul salvaţi cleptocraţia de o cruntă sărăcie. Şi de puşcărie.

Justiţia, în speţă CSM, şi mai cu seamă noua conducere, deşi aleasă într-un mod perfect legitim, se vede supusă celor mai crunte atacuri. Loviturile sub centură pe care le încasează cu nemiluita acest for sunt menite să faciliteze la un moment dat ciuntirea, pe ici pe colo, prin părţile esenţiale, a independenţei magistraţilor, cu scopul de a le înmâna marilor corupţi cheia raiului impunităţii.

În acest timp, deţinătorii portofoliilor sunt ori baroni suspectaţi că şi-au vârât mâna adânc, până la cot, în sac şi continuă s-o facă într-o dulce frenezie, ori sunt incompetenţi sadea care se pricep de minune să destrame tot ce s-a făcut în materie de reformă în timpul administraţiilor trecute.

Opoziţiei i s-a livrat deci o muniţie abundentă, să ajungă până la viaţa de apoi. Dar n-are ce face cu ea. Departe de a-şi lua rolul în serios, opoziţia, ce-i drept, se răfuieşte ea, ba mai gingaş, ba mai brutal un pic, dar nu cu adversarul politic, ci cu ea însăşi.

Simultan, instituţiile ţării, precum ICR, sunt date pe mâna clienţilor politici. Sunt inşi neaveniţi, fie moral, precum fosta sursă „Horia” a Securităţii, fie intelectual, precum actualul şef al TVR.

Primul a izbutit din capul locului să-şi dea spectaculos cu stângu-n dreptul. S-a dat de trei ori peste cap şi, din ministru de externe pro-rus şi anti-american, a rămas mai tot ce-a fost, dar s-a transformat şi într-un vajnic promotor proletcultist al invenţiilor ardeleneşti, al caloriferului „naţional” şi al unor concursuri de post astfel organizate încât să deschidă larg poarta acuzelor de matrapazlâc şi nepotism.

În doar câteva luni, cel de-al doilea, ce răspunde la sonorul nume Elvis, a reuşit să distrugă tot ce s-a construit migălos şi cu eforturi mari în câţiva ani de muncă grea la TVR, în materie de difuzare de informaţie corectă, echilibrată şi netrunchiată. S-a scos astfel din circuit una din puţinele concurenţe serioase ale Ministerului Adevărului care este Antena 3, fieful altei surse a Securităţii, în ocurenţă Felix.

În răstimp, dincolo de lumea lui Felix, Horia, Roşca şi Crişan, între Carpaţi şi Dunăre, se practică voios înecatul ca ţiganul la mal. Eşecurile cele mai neaşteptate nu ocolesc nici bună parte din mediul intelectual de calitate. Supăraţi pe naţiune pentru votul de la 9 decembrie, unii adversari notorii ai reeditatei democraturi marca Ion Iliescu s-au retras din viaţa publică, refugiindu-se într-un soi de exil intern.

Or, ţara în care mâna de autentici democraţi s-a văzut pulverizată la urne cam la fel cum adevăraţii revoluţionari, mult prea puţini, s-au văzut cândva striviţi moral sub roţile de tren transportând mineri şi mineriade la chemare fesenistă, tocmai acum ar avea nevoie de ei. Ar avea nevoie mai mult decât oricând. A se deroba de răspunderea ce le revine, e ca şi cum ar da bir cu fugiţii de pe câmpul de luptă.

N-a fost pus chiar totul pe butuci. Dincolo de mafia politicienilor puşcăriabili şi de reţeaua fostelor „surse” oligarhizate şi a „antenelor” lor de serviciu, mai funcţionează şi câţiva autori ai celeilalte Românii, ai celei care este „altfel”, s-a decomunizat şi luptă, nerefugiindu-se în complicităţi, tăceri şi abdicări.

Câteva cărţi importante au apărut anul trecut. Între ele, cartea în bună măsură edificatoare a lui Vladimir Tismăneanu despre „Lumea secretă a nomenclaturii”. Şi, la loc de frunte, eseul lui Lucian Boia, „De ce e România altfel”.

E un volum pe cât de salutar în substanţa lui demitizantă, recuperatoare de adevăr, pe atât de regretabil de ratat în finalul său. Deşi discută fecund „deschiderea” şi „închiderea” românilor, lipseşte din această carte o justă amplasare a izolaţionismului, ca strategie de supravieţuire milenară, devenită inepuizabil izvor de extremism politic, printre factorii cheie ai unor ample eşecuri naţionale.

În plus, orientat politic ca al „românului imparţial”, sfârşitul cărţii păcătuieşte prin ceea ce eseul condamnă, în speţă prin dezorientare axiologică şi incapacitatea de a discerne, de a opta, de a se angaja şi de a (re)construi. Hotărât să fie deasupra tuturor, de a nu-i ierta nici pe Băsescu, dar nici tripleta Ponta-Antonescu -Voiculescu, Boia a alunecat într-o analiză politică şi instituţională contemporană, la care istoricul nu are a se pricepe.

Autorul a încăput astfel şi el, fatal, sub incidenţa principiului lui Peter, sfârşind răpus de boala naţională a ambiţiei de a le şti pe toate. "Competenţa istoricului", scrie Boia textual, "şi aceasta relativă, se opreşte la ziua de azi. Ziua de mâine nu-i aparţine."

Eroare! îţi vine să exclami. Nici ziua de azi nu e a lui. Ce bine era dacă istoricul se oprea la cea de ieri!