1. Inhalt
  2. Navigation
  3. Weitere Inhalte
  4. Metanavigation
  5. Suche
  6. Choose from 30 Languages

România

România şi "patronii atelierelor"

Ministrul de Externe din Olanda Frans Timmermans a vizitat România: o bună ocazie de a înţelege mai bine natura relaţiei dintre România şi Uniunea Europeană.

Ministrul afacerilor externe al Regatului Ţărilor de Jos, Frans Timmermans, s-a aflat luni la Bucureşti, la invitaţia omologului său Titus Corlăţean. Pe agenda discuţiilor s-au aflat şi subiectele care îi preocupă în mod special pe români: Schengen, MCV, libera circulaţie a lucrătorilor. A fost poate mai clar ca niciodată decalajul de perspectivă dintre cele două ţări: România consideră că libera circulaţie a muncitorilor este extrem de importantă şi este preocupată să nu apară tratamente discriminatorii în ţările de destinaţie, în timp ce Olanda se interesează de noi oportunităţi de afaceri şi de siguranţa capitalurilor investite. Dacă România nu a evocat niciodată în aceste discuţii bilaterale subiectul liberei circulaţii a mărfurilor şi capitalurilor, Olanda aşează libera circulaţie a persoanelor într-un registru lipsit de dramatism şi definit mai curând în termeni de ordin cultural. Unii călătoresc pentru cunoaştere, studii, afaceri, ceilalţi din nevoia supravieţuirii. Olanda este cel mai mare exportator de capital în România (peste 7 miliarde de euro şi peste 20% din totalul investiţiilor străine), iar România este cea mai mare exportatoare de forţă de muncă către Uniunea Europeană. La un moment dat ministrul de Externe al Olandei a spus că primeşte cu mare încântare provocarea lansată de omologul său din România care anunţase ca obiectiv creşterea exporturilor româneşti către Olanda. Este exact ceea ce olandezii ar dori să vadă: mai multe mărfuri, în primul rând. Subînţelesul e uşor de descifrat.

A devenit mai evidentă cu această ocazie şi incapacitatea cronică a politicii româneşti de a-şi identifica priorităţile. Nu este de aşteptat ca un ministru de externe al României să vorbească despre aceste lucruri în cadrul întâlnirilor bilaterale, dar din 2007 şi până astăzi niciun guvern nu şi-a propus un plan coerent de a spori producţia de mărfuri din România şi de a opri hemoragia forţei de muncă. Guvernul Tăriceanu trăia încă în iluzia unei creşteri nesfârşite pe seama consumului şi saluta fericit remiterile românilor din străinătate, Guvernul Boc a nimerit în plină criză şi a tăiat cheltuielile, iar Guvernul Ponta şi-a propus ”să îndrepte nedreptăţile”, adică să readucă treptat cheltuielile la nivelul anterior. De nouă ani încheiaţi singura idee economică lansată şi pusă în aplicare a fost cota unică. În rest o lungă şi uneori penibilă dispută pe tema Bugetului.

Dar Titus Corlăţean, în calitatea sa de reprezentant al stângii social-democrate, este mai autentic când cere olandezilor să nu-i discrimineze pe români decât predecesorii săi din partea dreaptă. Dacă ar fi să exprimăm situaţia politico-diplomatică în termeni simplificaţi şi elementari am putea spune că Titus Corlăţean a făcut figura unui lider de sindicat aflat în tratative cu patronii atelierelor. Românii cer locuri de muncă în străinătate, olandezii pun condiţii legate de calitatea personalului (condiţii de integritate, MCV etc). Într-adevăr ministrul de Externe din Ţările de Jos, Frans Timmermans, a dat de înţeles luni că guvernul său împreună cu opoziţia vor continua să coreleze admiterea în Spaţiul Schengen cu rapoartele MCV ale Comisiei Europene. Obiecţiile diplomaţiei române au rămas fără niciun ecou. Revenind la analogia de mai sus, patronii atelierelor nu pot fi intimidaţi prea uşor, căci există un excedent de forţă de muncă slab calificată şi sindicatele nu pot ameninţa cu greva. Traian Băsescu încercase în 2010 să-i intimideze pe olandezi blocând tirurile de mărfuri în vamă, făcând aluzii maliţioase la droguri şi prostituţie, dar s-a văzut că îi lipsesc complet pârghiile de putere. Deşi se revendica de la dreapta, Preşedintele juca la rândul său rolul sindicalistului care n-are la dispoziţie decât o simplă portavoce.

Întrebarea cea mai importantă este dacă România are de ales, dacă poate face şi altceva decât să ceară insistent partenerilor occidentali să-i preia şomajul şi sărăcia. Întrebarea este dacă România va fi vreodată capabilă să pună în aplicare cu consecvenţă şi pe termen lung o strategie proprie de dezvoltare.