1. Inhalt
  2. Navigation
  3. Weitere Inhalte
  4. Metanavigation
  5. Suche
  6. Choose from 30 Languages

România

România şi nevoia de justiţie

S-au împlinit două decenii de la executarea Ceauşeştilor. Regimul lor naţional-comunist a amplificat la maximum distanţa, dintotdeauna mare, în România, dintre conducători şi conduşi. Ultimii au azi nevoie de dreptate.

default

Cei din urmă manifestă azi, mai mult decât oricând, nevoie de dreptate. Ruptura care s-a produs în 1989, graţie nu doar conjuncturii internaţionale favorabile, ci şi celor care au ieşit în stradă spre a protesta contra sistemului n-a fost urmată însă de o reapropiere suficientă dintre elitele politice şi cetăţeni. Reapropiere pe care ar fi adus-o repararea nedreptăţilor.

Ce anume s-a schimbat, în acest context, în România ultimilor 20 de ani? Câtă justiţie s-a făcut, pentru ca societatea să se poată elibera de povara crimelor comuniste comise în numele propăşirii ei? Ce restanţe grave continuă să existe? Şi ce poate face noul executiv spre a le înlătura?

Revoluţie? Da! Lovitură de palat? Da!

Odată cu instalarea noului guvern a venit timpul să se umple încetul cu încetul prăpastia ce se cască în continuare în România între conducători şi popor. Au trecut totuşi 20 de ani de la revoluţia care ar fi trebuit să pună capăt oricărei şanse de reinstalare a unei tiranii la Bucureşti. Or, reşuta în tiranie rămâne oricând posibilă dacă nu se face realmente dreptate. Până acum nu s-a făcut.

Folosesc termenul de revoluţie în mod conştient şi programatic, fiindcă e clar că, în pofida tezelor contrare, susţinute între altele de Ceauşescu însuşi la farsa judiciară la care a fost supus, iar apoi de alţi ideologi de orientare neoceauşistă ori neocomunistă - ea a avut loc şi în România.

Revoluţia s-a produs chiar dacă eşalonul doi al PCR şi securitatea reciclată au confiscat-o. În fond nici unii nici alţii n-ar fi avut ce fura dacă revoluţia n-ar fi fost declanşată de cei ce au ieşit în stradă să înfrunte tancurile dictaturii. Că, dincolo de loviturile de palat care au însoţit-o, o revoluţie eminamente anticomunistă şi pro-democratică s-a derulat într-adevăr în marile oraşe ale României, şi în special în oraşul de pe Bega şi în capitală, rezultă între altele din Proclamaţia de la Timişoara şi mai cu seamă din revendicarea lustraţiei pe care-o conţinea. În favoarea ei ar fi optat în marea lor majoritate şi victimele revoluţiei şi cei ce au scăpat răniţi sau neatinşi de gloanţele trase înainte şi după 22 decembrie şi disidenţii care s-au opus regimului comunist.

Or, caracteristic pentru situaţia specială a României în concertul fostelor ţări comuniste din estul Europei nu e doar vărsarea de sânge care a culminat cu împuşcarea lui Nicolae şi a Elenei Ceauşescu, luând amploare după debarcarea cuplului întru legitimarea, chipurile „revoluţionară”, a noii puteri. Ci faptul că e încă şi astăzi nevoie de precizări vizând natura evenimentelor de acum 20 de ani.

Dreptul la o memorie consensuală

E un semn că, după ce li s-a furat libertatea şi au fost minţiţi, supravegheaţi, prigoniţi, închişi, schingiuiţi, înfometaţi şi, nu puţini, ucişi, timp de 45 de ani, de regimul comunist, românilor li s-a sustras, de către cei instalaţi la putere în 1989, şi dreptul la o memorie consensuală. Nimic nu marchează mai clar imensa înstrăinare de propriul popor a celor care au comis tiranicidul de acum două decenii.

Că Ion Iliescu s-a impus totuşi, în alegerile din 1990, cu peste 80 la sută din voturi, nu e decât aparent un paradox. Obişnuiţi cu distanţa cosmică dintre omul de rând şi conducători, românii s-au lăsat în marea lor majoritate mistificaţi de stilul populist al noului lider. Cât de eficientă s-a dovedit această mistificare, operată cu sprijinul televiziunii publice şi al trusturilor de presă preluate de foşti securişti, turnători şi nomenclaturişti, nu e un secret. Fiindcă până şi Sorin Oprescu, Miron Mitrea şi alţi adversari interni ai cuplului Geoană-Iliescu îşi închipuiau, la sfârşitul lui 2009, că PSD-ul nu s-ar putea încă dispensa de mitul său fondator, întrupat de primul preşedinte postdecembrist rămas, vai, lider „de onoare" al partidului. Iar aceasta în ciuda sângelui vărsat atât în 1989 cât şi în mineriade.

Evident, victoria lui Băsescu în alegerile prezidenţiale a demonstrat totuşi că s-au schimbat unele lucruri în cei 20 de ani scurşi de la uciderea Ceauşeştilor. Distanţa dintre preşedinte şi majoritatea cetăţenilor ţării s-a redus considerabil, chiar dacă şeful statului n-a fost validat în funcţie prin vot popular pentru meritele sale proprii decât de un segment restrâns din electorat.

Puterea, discursul dominant şi dreptul la justiţie

O schimbare semnificativă s-a produs, în orice caz, la nivelul discursului public. Se ştie că puterea efectivă o deţin în orice societate cei în stare să modeleze şi să orienteze discursul ei dominant.

Discursul iliescian s-a perimat irevocabil. Dominant tinde să devină cel, multă vreme marginalizat, al „intelectualilor lui Băsescu”. Autoritatea lor se întemeiază, în bună măsură pe rolul pe care şi l-au asumat, de promotori ai memoriei şi de purtători de cuvânt ai victimelor sistemului totalitar. Dar şi acest discurs riscă să fie discreditat dacă, în pofida tuturor rigorilor economice şi a impopularului program de austeritate pe care va trebui să-l pună în aplicare, în 2010, noul executiv al lui Emil Boc nu procedează la transpunerea practică a revendicărilor sale majore.

Vladimir Tismăneanu are dreptate să afirme că farsa judiciară în urma căreia au fost împuşcaţi Ceauşeştii a avut drept scop, citez, „ primo, sa li se astupe vocea, să nu poata vorbi despre cine erau de fapt noii lideri. Secundo, (să genereze) o fantasmă punitivă colectivă, un mit redemptiv întemeiat pe sângele tiranilor ucişi. Din timpuri imemoriale, se ştie, nimic nu asigură mai puternic coeziunea, unitatea monolitică a unui grup, decat participarea la ritualuri sacrificiale cu scopuri presupus exorcizante”...

Există însă şi un tertio. Uciderea stăpânilor naţional-comunişti a mai avut un scop major: să dea satisfacţie instinctului de răzbunare şi să amâne la calendele greceşti intrarea în drepturi a memoriei şi pedepsirea celor vinovaţi de crime. Răpăiala mitralierelor, la 25 decembrie, a indus pe cale televizată un soi de hipnoză colectivă, în timpul căreia li s-au inoculat românilor prin sugestie, toate otrăvurile doctrinare post - şi neocomuniste care le înveninează viaţa până azi. Între ele se numără uitarea şi iertarea tuturor cu orice preţ (căci, nu-i aşa, „suntem vinovaţi cu toţii”).

E evident că, la două decenii de la expeditiva lor înlăturare, după o înscenare judiciară tipic stalinistă, a sosit timpul să se pună capăt în mod energic amneziei colective instaurate ca program politic neoficial, din 1989 până azi. Aşa cum asasinarea lui Nicolae şi-a Elenei fusese gândită ca un calmant având drept obiectiv să împiedice alte reglări de conturi şi amnezia fusese menită între altele să împiedice defularea setei de dreptate a unui popor îndelung oprimat.

Or, nimic nu poate împiedica noul guvern de la Bucureşti să se apropie de popor şi de valorile lui reale, cerând parlamentului să revoce prescrierea crimelor comuniste şi să-i predea în fine judecăţii pe torţionarii şi ucigaşii Securităţii. Judecarea şi condamnarea, fie şi simbolică, a tuturor crimelor din trecut sunt imperioase, dacă se doreşte cu adevărat exorcizarea demonilor totalitarismului şi eliberarea naţiunii de o povară insuportabilă ce-i blochează accesul la un viitor neipotecat.

Autor: Petre M. Iancu

Redactor: Vlad Drăghicescu