1. Inhalt
  2. Navigation
  3. Weitere Inhalte
  4. Metanavigation
  5. Suche
  6. Choose from 30 Languages

România

Români în est şi vest

M-am întâlnit ieri, întâmplător, într-un oraş de la extremitatea vestică a Germaniei, cu un român. Un tânăr moldovean din Galaţi. Plecase şi nu mai voia să se întoarcă în ţară...

M-am întâlnit ieri, întâmplător, într-un oraş de la extremitatea vestică a Germaniei, cu un român. Un tânăr moldovean din Galaţi. Mă duceam să fac o vizită unei doamne vârstnice, bolnave. Se internase în spital. N-are pe mai nimeni.

Era în vârstă şi când se refugiase în Germania, cu un sfert de veac în urmă, cu puţin înaintea prăbuşirii Ceauşeştilor şi a destrămării imperiului comunist în Europa. Cu o viaţă trăită în limba română e mai greu să treci de barierele lingvistice într-o ţară ne-latină, ca Germania. Dar şi mai redutabilă, ba înspăimântătoare chiar, e bariera singurătăţii.

Mi-a făcut semn să mă aşez lângă patul ei. Mi-a zâmbit, fericită că venisem către seară, într-un moment de dinainte de Crăciun în care până şi marele spital se cam golise şi toată lumea se grăbea spre colţurile cele mai calde, mai îmbietoare, mai primitoare ale caselor.

Apoi bătrânica a început să se plângă de tăria de ureche a doctorilor, de nepăsarea lor faţă cu suferinţa, de faptul că nu i se dăduseră medicamentele ei dintotdeauna, ceea ce-i ridicase tensiunea ameninţător, până la prag de accident fatal.

În spitalul nemţesc, dulcele grai românesc s-a reverberat în coridoarele din ce în ce mai pustii, pe care mai alergau de acolo, spre bolnavi, câteva surori şi câţiva asistenţi medicali din Balcani, proaspăt angajaţi. Brusc, a apărut în uşă un tânăr afişând un zâmbet larg.

Ce frumos vorbiţi! a exclamat el cu suavul său accent moldovenesc. Ochii, un pic umezi, îi râdeau de fericire. Halatul lui, de un alb impecabil, era perfect scrobit. Aşa cum fusese învăţat, s-a ferit, mai întâi, din raţiuni de igienă, să-şi scoată nelipsita mănuşă de cauciuc spre a-mi da mâna. Dar apoi, ca tot omul venit din ţărişoară, îşi luase seama, se răzgândise, îşi scosese mănuşa să-mi strângă mâna călduros.

Cu lux de amănunte mi-a relatat cum s-a luptat cu doctorii şi cu bătrânica din pat. Pe cea din urmă, spre a o convinge să ia medicamentele care-i trebuiau urgent, şi să-i aducă la pat medicul prea ocupat şi important pe care femeia, speriată de perspectiva unui accident vascular fatal, îl chemase în zadar.

Pe doctori, să înţeleagă că omul bolnav n-are doar nevoia materială de hapuri capabile să-i întârzie moartea, ci şi de o vorbă bună.

Mi-a povestit cât de greu îi e şi lui şi soţioarei lui. Oamenii din nordul Europei sunt de regulă mai reci decât cei de acasă. Sunt precişi, sunt controlaţi. Şi apoi, ca profesionişti, a adăugat el cu regret „nu ne apreciază cum merităm. Ce nu făceam eu, când lucram la SMURD şi salvam oameni de la moarte. Aici n-am voie să fac cutare şi cutare lucru…”

Şi apoi chiar nu este uşor să înveţi germana destul de bine spre a-i înţelege pe pacienţi. Problema cea mai mare este însă absenţa mediului familial, distanţa enormă de prieteni. A-ţi părăsi oraşul ori satul natal şi a lua calea pribegiei nu-i tocmai lucru uşor. O ştie şi bătrânica din pat şi asistentul de lângă ea. Dezorientată, dezrădăcinată, alienată şi descurajată de eforturile ei enorme de a lega conversaţii în germană cu oameni mai degrabă nepăsători, soţia tânărului gălăţean ar fi vrut să se întoarcă acasă.

Dar el a convins-o să nu abandoneze drumul pe care au apucat-o. Fiindcă, a precizat el, „acasă e dezastru”. Ştiam la ce se referă. Cunosc situaţia din sistemul de sănătate românesc. Ştiu cum sunt „plătiţi” în bătaie de joc şi medicii, darmite surorile, cum corupţia cea atotputernică îi obligă pe pacienţi să mituiască spre a fi îngrijiţi, pe medici ca să fie angajaţi, cum se cred cei din urmă siliţi să ia şpagă spre a se descurca şi cum unii doctori încearcă să scape de acest cerc vicios luându-şi lumea în cap.

Sunt conştient, de asemenea, că şomajul continuă să fie mare în România. Ştiu că economia nu merge cum trebuie şi nici nu are şanse reale să-şi revină în condiţiile în care investiţiile directe, din occident, nu cresc, ci scad, din cauza nesiguranţei legislative şi a tendinţei guvernanţilor şi a birocraţiei de a se căpătui mărind, necontrolat, impozitele.

Şi nu-mi prea fac iluzii. Comuniştii chinezi şi alţii, de dincolo de graniţa de răsărit, făgăduiesc mult, dar ţin puţin şi cer, pe faţă, ori mascat, în schimbul firavului ajutor pe care sunt dispuşi să-l dea, abandonarea libertăţii cucerite de tinerii români care, în alt decembrie, au ieşit în stradă.

Graţie lor, celor care au înfruntat poliţia politică şi tancurile comuniste, România a ajuns într-un târziu în UE. Care, de la întâi ianuarie, îşi deschide porţile, tot graţie lor la urma urmei, şi pentru muncitorii din România şi Bulgaria.

Or, în aceste zile, parcă aş vrea să fiu minţit frumos. Aş vrea să pot să m-amăgesc că va veni o zi în care românii îşi vor putea găsi un rost acasă.

Dar cum să-mi fac oare iluzii dacă, deşertăciune a deşărticiunilor, şeful guvernului român n-a găsit cu cale să afirme că va lupta „întotdeauna”, dar nu pentru dreptul românilor "cinstiţi şi muncitori" de a trăi acasă demn, ci, vai, „de a merge în Marea Britanie, Franţa, Germania pentru o viaţă mai bună, pentru o slujbă mai bine plătită”…

Ştiu deci că, privind spre femeia refugiată acum 25 de ani, a cărei faţă brăzdată de ani s-a luminat ca bradul de Crăciun auzindu-şi limba maternă din gura tânărului asistent român, emigrat acum un an, n-am şanse mari să contrazic vorbele Ecleziastului. Potrivit împăratului pus, la Ierusalim, să domnească peste Israel, „Ce a fost, va mai fi, şi ce s-a făcut, se va mai face; nu este nimica nou supt soare”…