Românii şi câştigarea campionatului mondial

Chiar să ne resemnăm? Să nu existe şanse de progres? Să nu putem învăţa din succesele vecinilor? De pildă din victoria Germaniei la cupa mondială? Suntem osândiţi la o narcoză ori la o gâlceavă eternă? Chiar să nu fie posibilă o opoziţie reformistă, unită şi în măsură să asigure accesul la şefia statului al unui lider deopotrivă competent, corect şi democratic, capabil să garanteze protecţia libertăţii, construcţia şi consolidarea, iar nu demolarea statului de drept?

Sfintele Scripturi ne învaţă cum se organizau succesiunile printre cei vechi. Te rugai, ca Moise, „Domnului Dumnezeului duhurilor şi a tot trupul să rânduiască peste obştea sa un om, care să iasă înaintea ei şi care să intre înaintea ei, care să-i ducă şi să-i aducă, ca să nu rămână obştea Domnului ca oile ce n-au păstor". Era luat apoi Isus, fiul lui Navi, se punea mâna peste el, era adus în faţa preotului şi a obştii, i se ofereau „poveţe”, i se dădea „din slava proprie, ca să-l asculte...toţi fiii lui Israel”.

În presa germană a apărut zilele trecute o cifră record. Zeci de milioane de telespectatori s-au lipit de sticlă în Germania spre a urmări marea finală. Niciodată nu s-ar fi năpustit concomitent atâţia spectatori să se aşeze în faţa micilor ecrane pentru a asista la una şi aceiaşi emisiune. Ar fi fost vorba, număraţi precis, după cum aflăm din ziarul bavarez, Süddeutsche Zeitung, de aproape 35 de milioane de oameni, care au deschis televizoarele să palpite alături de selecţionata lui Joachim Löw, .

Bravos naţiune. Dar unde, în nebunia generală, s-au ascuns oare ceilalţi 45 de milioane de cetăţeni germani? Ei, oare, în acest răstimp, ce au făcut? Or fi fost, mai ştii, fotbalofobi? - se întreba ziarul.

Metodele curente menite să determine audienţa conduc la rezultate absurde, afirma, iritat, acelaşi cotidian, sugerând că, de la marea adunare a naţiunii, n-ar fi lipsit nici pui de om. Fiindcă restul de zeci de milioane de germani (ori măcar bună parte dintre ei) disciplinaţi şi patrioţi cum sunt ar fi stat de asemeni cu ochii lipiţi de ecrane. Şi chiar au stat, chit că acasă n-au rămas. S-au delectat cu spectacolul lovitului în balonul rotund din cafenele, cinema-uri, spaţii special amenajate pentru „public viewing”, dacă n-au făcut-o din fotoliul de la domiciliu, de pe canapeaua amantei sau din faţa computerului personal.

Românii nu sunt defel mai puţin patrioţi, deştepţi sau capabili decât nemţii. Sau mai puţin talentaţi. De ce nu sunt românii campioni mondiali la fotbal? Şi cum se explică succesul Germaniei?

Întrucât, cot la cot cu mai toţi cei 500 de milioane de europeni, mă chinuie daimonul care, în cruzimea lui neostoită, ne ispiteşte să credem că am fi cu toţii mari specialişti în fotbal, am şi eu, la această întrebare, vreo două răspunsuri.

După ce-a trecut prin reforme dureroase, Germania a ajuns să fie o ţară nu doar eficientă economic, ci şi condusă cum trebuie. „Ei, aş! Ce are una cu alta?”- veţi exclama poate, uimiţi. Are, cred eu. Am convingerea că modul în care este guvernat un stat e relevant pentru maniera în care-i joacă echipele.

Argentina ştie fotbal. Are jucători ca Messi, geniali. Dar e şi sub madam Kirchner ce-a fost sub cei mai jalnici din predecesorii ei. E o ţară pradă peronismului, o combinaţie de corupţie, colectivism, stângism şi etatism agrementat cu o priză amplă de naţionalism. Pe scurt, e victima unei abjecte ideologii social-politice asemănătoare celei care a iscat dezastrul românesc.

Kirchner nu-i Merkel. Iar Merkel nu e Ponta. Nu de alta, dar Ponta pare, vorba lui Tismăneanu, „un om nou”. Sau, vorba lui Patapievici, „un om recent”. Oamenii recenţi nu ascultă de poveţe. Înainte de a cuceri cupa mondială, românii vor trebui, desigur, să-şi ofere o conducere de ţară meritorie. Una pregătită şi serioasă, la adăpost de penali, de habarnişti şi securişti, de incompatibili şi de plagiatori precum şi de protectorii acestora. Vor avea de ales între veşnic zâmbitorul lor premier actual şi un necunoscut nu tocmai simpatic în exces, probabil incapabil să se hlizească, să mintă cu neruşinare şi aplomb, să plagieze şi să susţină că nu ar fi făcut-o, să dea un puci şi apoi să stăruie că n-a mâncat nici usturoi nici gura nu-i miroase.

Românii ar putea, dacă ar vrea, să-l aleagă pe „necunoscut”. Dar de ce-ar face-o? Mai nici unul din potenţialii candidaţi ai dreptei n-a putut convinge în ultimele luni. Nici unul n-a reuşit să asculte de sfatul de maxim bun simţ dat de Andrei Pleşu, care le-a recomandat studenţilor săi brilianţi de la Colegiul Noua Europă să nu uite din când în când să fie şi simpatici. Prea puţini cu excepţia lui Predoiu, MRU şi Cristian Diaconescu reuşesc să comunice bine. Johannis nu face excepţie. E laconic când ar trebui să fie volubil. Şi uită să asume puciul.

Prea mulţi vădesc talent la suscitarea de noi şi noi antipatii, insistă să întindă coarda interminabil cu certuri intestine, cu reproşuri aiuritoare şi cu învinuiri mutuale dintre cele mai stupide. Păcat.

Dacă ar exista în Germania vreun consens cu privire la explicaţia victoriei la campionatul mondial de fotbal, s-ar considera unanim că temeiul acestui triumf rezidă într-o însuşire a selecţionerului german. E vorba de capacitatea lui de a învăţa şi de a se autocorecta, echilibrând dibaci ideea de talent individual cu spiritul de echipă şi cu voinţa de a câştiga.

A venit momentul să scot din tolbă şi al doilea răspuns. Care e simplu. Nu e deloc fatal ca românii să nu-şi câştige lesne propriile pariuri sportive sau politice. Tot ce trebuie să facă este să nu desconsidere memoria, să-şi asume greşelile trecutului, să le corecteze, să preţuiască seriozitatea seacă, precum şi competenţa, să se despartă de o serie de idei dragi, dar necâştigătoare, să se unească şi să construiască migălos şi pas cu pas, pe termen lung, echipe de elită muncitoare şi învingătoare. Cu un lider în stare să asculte de poveţe.