România sub asaltul conspiraţionismelor

Cea mai eficientă, din unghiul oligarhiei mafiote care încearcă să-şi croiască un stat pe calapodul Cosei Nostra româneşti, demontând statul de drept şi deci şi pe susţinătorii lui din stradă, pare să fi fost cea privind ipotetica "dezbinare" a românilor în interesul unei presupuse divizări a ţării. Şi parte din Academie a cotizat la această nebunie conspiraţionistă.

La răspândirea lor contribuie din greu televiziunile şi cozile de topor pseudojurnalistice ale mafiei, cot la cot cu partizanii cei mai zeloşi ai lui Liviu Dragnea şi CP Tăriceanu şi ai partidelor lor, dezavuate direct sau indirect de români, săptămâni în şir, prin gigantice demonstraţii-maraton.

Concomitent, îndărătul intensităţii fără precedent cu care societatea românească e bombardată cu zvonistică alarmistă şi teorii care mai de care mai absurde ale conspiraţiei, identificând ca sursă a răului (şi a protestelor) ba multinaţionalele şi Soros, ba Germania şi preşedintele, se află, conform indiciilor existente, maşinăria propagandistică a Rusiei. Una, care turată la maximum, în ultimii trei ani, a marcat indelebil campania americană înainte de a se amesteca mai nou în cea franceză şi a risca s-o compromită definiv.

Dacă americanilor şi francezilor li se pot lua minţile prin fake-news, iar Germania oficială a conferit, într-un târziu, apărării de ştiri false prioritate absolută, e lesne de imaginat ce a fost şi va mai fi în ţări precum Republica Moldova. Ori ce se petrece acum, în România.

Jurnalişti atenţi, mergând către izvorul valurilor periodice de cancerigene toxine informaţionale, dejectate cu o stăruinţă demnă de o cauză mai bună în spaţiul public românesc, au identificat rapid inşi, ascunşi îndărătul unor pseudonime, aflaţi foarte aproape de anturajul ideologului rus Alexander Dughin.

Dar nenorocirea nu se opreşte la ei și la site-urile lor otrăvitoare. Căci la generarea unei psihoze în masă (numai bune să-i protejeze pe crapuloşi) pun umărul, prin difuzări de mituri tenebroase şi o serie de comentatori odinioară independenţi şi, o vreme, poate, cinstiţi. Prinşi în offside de încremenirea lor nejustificată în poziţii de adversitate faţă de preşedintele României, de elita intelectuală şi de opoziţia de dreapta, pare că le vine foarte greu să-şi admită erorile. Din laşitate, pesemne, ori din vanitate cautând cu orice preţ originalitate jurnalistică, li se pare mai simplu să alimenteze acuzele la adresa "binomului” şi să extindă psihoza unei prezumtive "dictaturi”. Una pe care, chipurile, ar exercita-o asupra societăţii româneşti nişte instituţii de forţă "abuzive”, ca DNA şi SRI.

Or, într-o societate schingiuită decenii la rând de crimele securităţii comuniste, iar apoi de minţitul de popor la televizor, astfel de acuze prind relativ uşor. Cu atât mai uşor, cu cât nu există instituţii infailibile, SRI s-a bucurat de mână liberă fără un control adecvat şi prea puţini realizează dubla noimă a atacurilor contra servciului secret şi a magistraţilor anticorupţie. Pe de-o parte, demontarea DNA şi SRI distrage atenţia de la adevăratele probleme ale României, cele devoalate de protestele în masă. Iar pe de alta, au scopul de a izola şi anemia, prin paralizarea braţelor lor prelungite, preşedinţia şi puterea judecătorească, astfel încât autoritatea forului legislativ să crească nemăsurat şi necontrolat, nimeni să nu mai poată verifica, îngrădi şi supraveghea mârşăviile majorităţii şi nimic să nu se mai poată opune unei proxime dictaturi parlamentare.

În acest context, recursul la conspiraţionisme e de manual. Înţelegând cât de diversionist utile şi cât de atrăgătoare pot fi simplistele explicaţii fanteziste, de vreme ce, în absenţa oricărui efort, le conferă un sentiment de superioritate ieftin masei de ticăloşi ori de stupizi care le vehiculează ori le îmbrăţişează, toate regimurile totalitare au făcut uz de ele. Cel hitlerist în mod special.

Or, date fiind accentele ultranaţionaliste, antidemocratice, antisemite, xenofobe, antieuropene ale ieşirilor şi aluziilor conspiraţioniste ale liderilor majorităţii parlamentare, ţine de o regretabilă inadecvare ce fac unii formatori de opinie. Care, şmecheri şi, uneori, resentimentari, se poziţionează "echidistant”, pe ideea c-ar da bine să afirme că adevărul e "pe undeva la mijloc" şi că vor fi greşit şi unii şi alţii, în speţă şi protestatarii pro-democratici şi pro-europeni din stradă, pe de o parte, dar şi, pe de alta, guvernul PSD-ALDE şi susţinătorii unei puteri infractoare. Or, adevărul, în această confruntare nu este la mijloc. Nici dreptatea nu se situzează la distanţă egală de bine şi rău. În măsura în care ajută la stabilizarea răului, această aparentă "echidistanţă", în genul celei câtuşi de puţin cool, afişate de unii, între un bine democratic evident şi un rău nu mai puţin vădit, întrupat de groparii probabil putinişti ai democraţiei româneşti, mi se pare deopotrivă imorală şi iresponsabilă.