România lui Nikolai Gogol

A făcut mare carieră în aceste zile analogia pe care o face Zoe Petre între situaţia listelor electorale româneşti şi excrocheria lui Cicikov din ”Suflete moarte” a lui Gogol. Într-un comentariu publicat pe blogul personal, Zoe Petre a scris următoarele: ”Azi însă, dl. Băsescu şi susţinătorii lui îl reînvie cu desăvîrşit talent pe Cicikov, cel care străbate imensitatea rusă cumpărînd la grămadă suflete moarte de iobagi, ca să poată apoi să garanteze cu această proprietate fictivă cît mai multe împrumuturi frauduloase, cu care să fugă undeva în lumea largă. Tot aşa, Traian Băsescu şi-a apropriat sufletele moarte ale unor cetăţeni ai României, ca să poată continua un mandat la fel de fraudulos ca şi averea lui Cicikov din romanul lui Gogol.”

Imaginea e covârşitoare şi explică în multe privinţe confuzia în care rămâne deocamdată referendumul de demitere.

Totuşi, se cuvine să facem câteva precizări: ”sufletele moarte” continuă să figureze şi în România secolului al XXI-lea pe listele electorale, dar ele nu au fost inserate acolo cu premeditare de preşedinte şi de susţinătorii săi.

Personajul lui Gogol îşi propunea să fraudeze fiscul şi băncile, profitând de marile carenţe ale administraţiei ruseşti din secolul al XIX-lea. Proprietatea funciară era evaluată în funcţie de numărul ”sufletelor”, adică al bărbaţilor iobagi care lucrau pe moşie, dar scriptele nu erau ţinute riguros. În aceste împrejurări, Cicikov cumpăra ”morţi” la un preţ de nimic, „instalându-i” pe moşii aflate în paragină. Vânzătorii obţineau o scădere a valorii fiscale a proprietăţii lor, iar excrocul obţinea împrumuturi avantajoase cu garanţia moşiei sale lucrate de ”morţi”.

E adevărat că, în România, partizanii lui Traian Băsescu caută acum să tragă foloase de pe urma morţilor neradiaţi de pe listele electorale, dar (lăsând la o parte decizia controversată a CCR) vina e mai veche, mai amplă şi nu poate fi atribuită cuiva anume. E o carenţă de civilizaţie, o moştenire a unui trecut oriental, marcat de aproximaţie şi aleatoriu.

Dar, în ciuda acestor distincţii, analogia cu Rusia secolului al XIX-lea rămâne valabilă. România pare să aibă mai multe în comun cu Rusia decât cu vestul Europei. La începutul secolului trecut, Eugen Lovinescu, care era încredinţat că românii şi ruşii împărtăşesc aceeaşi ”tragedie istorică”, îl cita pe Ciadaev, potrivit căruia ruşii ”nu aparţin nici uneia din marile familii ale neamului omenesc; nu sunt nici din Occident, nici din Orient.”

Or, indiferent de natura explicaţiilor pe care le oferă Lovinescu, astăzi putem remarca, la români şi ruşi, acelaşi dispreţ faţă de administraţie, acelaşi simţ al aproximativului, acelaşi ”complot” împotriva statului şi fiscului. La fel ca în Rusia lui Ciadaev şi a lui Gogol, în România secolului al XXI-lea primarii umflă numărul locuitorilor ca să obţină, la redistribuire, mai mulţi bani de la bugetul de stat. Riguros vorbind, abia aici, la nivelul administraţiilor locale, am putea descoperi mii de Cicikov, care nici nu par să aibă conştiinţa deplină a excrocheriei lor.

Dar câte cazuri nu sunt în toate planurile vieţii! În primăvara aceasta, la şcoala germană din Bucureşti s-a produs un mare scandal, deoarece o mulţime de părinţi au falsificat genealogia lor şi a copiilor lor, în aşa chip încât să pară că au o ascendenţă germană! Liceul făcuse greşeala să renunţe la examenul de limbă şi atunci ”lumea educată” din Bucureşti a început să inventeze ”morţi” de origine germană pe care să-i vândă profitabil liceului Goethe. Toate acestea ne proiectează brutal în lumea lui Nikolai Gogol.

Se vede încă o dată cât de bine a picat decizia CCR de a amâna prounţarea unei hotărâri: din acest moment, guvernul are ocazia şi motivaţia cea mai puternică de a-i separa pe vii de morţi şi de a iniţia, în sfârşit, o practică administrativă europeană, desprinsă de gândirea fantast-speculativă a lui Cicikov.