România de după raportul pe justiţie

Vom mai ajunge vreodată în Schengen? Sau mai degrabă vom cădea de pe harta unei viitoare comunităţi europene? Se va mai putea redresa ţara oare, în conformitate cu solicitările raportului? Şi de câtă credibilitate vor mai dispune de aici încolo Bucureştii, dacă la cârma ţării rămâne cuplul Antonescu-Ponta?

Iată doar câteva întrebări din cele pe care le-ar putea isca lectura celui mai sever raport pe justiţie întocmit vreodată la Bruxelles.

Documentul relevă „îngrijorarea iscată Comisiei Europene de presiunile la care miniştri guvernului” (condus de Victor Ponta) şi „politicieni de frunte” (citeşte Crin Antonescu) „au expus Curtea Constituţională". Raportul le cotează drept ceea ce sunt: „imixtiuni inacceptabile în treburile unui instituţii independente a justiţiei”.

„Comisia îşi exprimă totodată dubiile că actualii potentaţi îşi asumă regulile statului de drept şi independenţa justiţiei”, scrie, în ediţia sa de azi cotidianul austriac Die Presse, la unison cu nenumărate alte publicaţii occidentale.

Cunoscătorii politicosului limbaj juridic şi de presă utilizat în occident ştiu că rechizitoriul făcut de Comisia Europeană cuplului Ponta-Antonescu şi aliaţilor lor din guvern şi parlament este nimicitor. Actualii guvernanţi de la Bucureşti au fost ţintuiţi la stâlpul infamiei şi li s-a cerut practic, în plus, să sară peste propria lor umbră, în speţă să restabilească încrederea partenerilor lor europeni demonstrând „că pun statul de drept mai presus de interesele lor de partid".

Mai clar nu poate fi desfiinţat un regim, care, abia ajuns la cârmă, s-a comportat precum cel al USL.

E oare justificată severitatea acestui raport? După repetata agresiune împotriva Curţii Constituţionale, împotriva justiţiei româneşti şi a independenţei ei, o agresiune multicefală care se califică drept puci, unul dat, vai, de un premier plagiator, cu complicitatea majorităţii parlamentare USL-iste, raportul ar putea părea chiar blând.

În fond, demontarea democraţiei şi scoaterea din funcţiune a statului de drept în România, la atâţia ani de la aderarea ţării la UE, nu e o bagatelă, şi nu e un accident. E consecinţa unui proiect sistematic, pus cu bună ştiinţă în aplicare, la Bucureşti, de o caracatiţă politică postcomunistă, ascunsă îndărătul USL, care stăruie să pună totul la bătaie ca să controleze justiţia.

Nu puţini observatori interni şi externi consideră, nu întâmplător, că e vorba de aceeaşi reţea mafiotă care a încercat să sugrume progresul ţării spre democraţie şi consolidarea statului de drept şi în restul deceniilor post-ceauşiste.

Este, prin urmare, o catastrofă şi o tragedie, una care îi priveşte nu doar pe toţi românii ci şi pe toţi europenii. Şi unii şi alţii au tot dreptul să le ceară guvernanţilor de la Bucureşti să pună în aplicare, până la finele anului, revendicările Comisiei.

Europa cere oficialilor guvernului de la Bucureşti să pună capăt tuturor presiunilor asupra CCR, să renunţe la ordonanţe ilegale, afectând instituţiile fundamentale ale statului.

Guvernului Ponta i se mai cere să se abţină de la ameninţări la adresa judecătorilor de tipul celor proferate în repetate rânduri de actualul ministru, culmea, al justiţiei, Corlăţean, ori de la numiri de şefi ai DNA ori Parchetului general de către preşedintele interimar Antonescu.

Or, chiar dacă Antonescu, Ponta şi ai lor ar dori mult să nu mai fie priviţi ca nişte paria în Apus şi chiar dacă ar fi în stare să sară peste propria lor umbră pucistă, mai există oare speranţe întemeiate ca occidentul să-şi schimbe părerea despre ei? Greu de crezut. Le rămâne cetăţenilor de rând sarcina ingrată de a restabili la urne încrederea în statul de drept românesc.