România în atenţia securităţii est-germane Stasi

Sub titlul „Stasi s-a implicat în Revoluţia Română“, Alex Mihai Stoenescu a publicat anul trecut în „Jurnalul Naţional“ (1.12.04) un interviu cu colonelul în rezervă Ioan Rusan care a fost şef al Compartimentului anti-Stasi din UM 0110 din iunie până în decembrie 1989 şi ulterior şef al SRI – Sibiu, în care acesta susţine, fără a-l nominaliza, că oameni din Stasi „îl racolasera pe preşedintele consiliului oamenilor muncii de naţionalitate germană, deputat în M[area] A[dunare] N[aţională]“.

William Totok a stat de vorbă cu cercetătorul de la Oficul pentru studierea arhivelor Stasi din Berlin, Georg Herbstritt, care a depistat numeroase documente ale Securităţii est-germane legate de România.

Din acest interviu rezultă că Stasi s-a interesat, în mod special, de activităţi disidente, folosind în acest scop o amplă reţea de colaboratori neoficiali din est şi din vest. Din această reţea făcea parte şi o scriitoare vest-germană, Sabine Techel, care sub numele conspirativ „Gisela Becker“ a furnizat informaţii spionajului din fosta R.D.G.

Totok: D-le Herbstritt, dv. cercetaţi relaţiile serviciului secret est-german Stasi cu Securitatea română. Aţi depistat vreun document în arhivele Stasi prin care se poate dovedi că Eduard Eisenburger, fostul preşedinte al Consiliului oamenilor muncii de naţionalitate germană din perioada ceauşistă, a fost un agent Stasi?

Herbstritt: Aserţiunea potrivit căreia Eduar Eisenburger ar fi fost un colaborator Stasi nu poate fi confirmată, ci, dimpotrivă, ea poate fi infirmată. Ar trebui precizat faptul că în urmă cu doi ani Oficiul Gauck - pentru studierea arhivelor Stasi – a primit aşa numitele fişiere „Lemn de trandafir“ (Rosenholz). Este vorba despre cartoteca agenţilor din cadrul spionajului est-german. Aceste fişiere au ajuns după prăbuşirea regimului în posesia CIA-ului american şi se află acum din nou la oficiul nostru. Fişierele dezvăluie ce anume a fost cu Eduard Eisenburger. El a fost înregistrat ca persoană de contact. Securitatea Stasi a avut un sistem precis de înregistrare a colaboratorilor, informatorilor şi surselor de care s-a folosit. O persoană de contact ocupa în acest sistem un loc bine stabilit. Pot să vă asigur defintiv că o persoană de contact nu a fost un colaborator neoficial. Între aceste două categorii există o mare diferenţă. Eduard Eisenburger a fost un partener de discuţii al ambasadei RDG-iste din Bucureşti. În calitatea sa de reprezentant oficial el a discutat cu membrii ai Ambasadei est-germane, dar probabil şi cu Ambasada vest-germană din Bucureşti. Un membru al ambsadei l-a înregistrat din pricina aceasta ca persoană de contact. Nu l-a înregistrat ca un colaborator neoficial. Se ştie că o dovadă pentru eficienţă în munca informativă fusese faptul dacă un ofiţer de legătură Stasi a fost capabil să-şi creeze o reţea cît mai largă de colaboratori neoficiali. Dacă un om ca Eduard Eisenburger ar fi avut calitatea unui colaborator neoficial, atunci ofiţerul de legătură l-ar fi înregistrat ca atare, demonstrând astfel că este eficient. Aşa ceva nu s-a întîmplat.

Totok: Cu scopul de a confisca o bandă cu cîntecele disidentului est-german Wolf Biermann, Securitatea din Timişoara a efectuat în anul 1982 o percheziţie la scriitorul Horst Samson şi la mine. Securitatea a afirmat atunci că Ambasada RDG-ului ar fi protestat împotriva prezentării cântecelor lui Biermann în cadrul cenaclului oficial german din Timişoara, „Adam Müller-Guttenbrunn“. Şedinţa cenaclului cu pricina fusese anunţată în oficiosul de limbă germană din România, în ziarul „Neuer Weg“. Există dovezi că această percheziţie a Securităţii s-ar datora unei intervenţii din partea Ambasadei RDG-iste?

Herbstritt: În documentele Stasi nu există nici o trimitere la faptul că ambasada RDG-ului ar fi intervenit. În schimb există o notă informativă a unui colaborator neoficial, un cetăţean est-german, care a vizitat România în luna mai sau iunie 1982. Acesta a fost mai întâi la Bucureşti, unde s-a informat asupra scenei literare germane din România. Prima dată a vizitat redacţia revistei „Neue Literatur“, a vorbit cu redactorii publicaţiei şi a trimis aprecieri securităţii Stasi din Berlinul răsăritean. Din acest document se poate deduce că Stasi şi, în general, ideologia RDG-istă privea cu mare scepticism activităţile scriitorilor germani din România. Colaboratul neoficial a răsfoit revista „Neue Literatur“ şi a constatat, că textele publicate nu sunt pe linie. Având sarcina de a culege mai ales informaţii privind receptarea literaturii RDG-iste în România, colaboratul neoficial reţine căă în „Neue Literatur“ sunt publicaţi scriitori est-germani interzişi în RDG. Un exemplu pe care-l dă este Lutz Rathenow. Uwe Kolbe este un al exemplu de autor publicat în 1982 cu poezii în „Neue Literatur“. Lutz Rathenow fusese închis pentru scurtă vreme, având interdicţie de a publica în RDG. Tot aşa şi Kolbe. Pentru cineva care susţinea linia RDG-istă, situaţia întâlnită era intolerabilă.

Totok: Şi ce raportează acesta despre Timişoara?

Herbstritt: Ajungând la Timişoara, colaboratul neoficial al Stasi discută cu membrii cenaclului „Adam Müller-Guttenbrunn“. Aici este confruntat cu anumite concepţii neconforme cu cele propagate în RDG. I se spune, de pildă, că numeroşi germani fuseseră deportaţi în Uniunea Sovietică. Pentru el astfel de discuţii au o dimensiune de neconceput, fiind în discordanţă cu opinia RDG-istă. Mai află şi faptul că în cadrul cenaclului au fost prezentate cântecele lui Biermann. Chiar dacă mai încurcă puţin derularea faptelor, el transmite securităţii Stasi din Berlinul de est că unul din cei mai importanţi disidenţi, Wolf Briermann, expulzat cu puţin timp înainte din RDG, poate fi prezentat într-un cenaclu, adică într-un spaţiu public dintr-un stat socialist. Mai mult, el reţine şi faptul că această prezentare a fost anunţată într-un ziar. Şi nu într-un ziar oarecare, ci în cotidianul central apropiat partidului, de la care se aştepta să dea dovadă de fidelitate ideologică. În continuare, colaboratorul Stasi raportează că au avut loc percheziţii ale Securităţii la cei care au particpat la organizarea şedinţei de cenaclu. Colaboratorul nu face aprecieri asupra activităţilor literare ale scriitorilor germani din România. El reţine doar existenţa unui spaţiu ideologic de manevră inexistent în RDG.

Totok: În anul 1986 a avut loc o întrunire a scriitorilor vestberlinezi în cursul căreia s-a discutat intenţia unor acţiuni de solidarizare cu autorii germani din România persecutaţi de către organele de Securitate. În ce măsură s-a interesat Stasi de astfel de întruniri?

Herbstritt: Există câteva rapoarte despre astfel de întîlniri şi intenţii. Trebuie precizat faptul că Stasi s-a intersat, în primul rînd, de chestiuni legate de RDG. Dacă scriitori germani din Români au adoptat o poziţie anume faţă de România, asta constituia pentru Stasi o chestiune secundară. Dar dacă totul lua dimensiunea unei acţiuni legate de România în care erau implicaţi scriitori din Berlinul de est şi de vest, atunci bine înţeles că Stasi dorea să cunoască detaliile. Există, într-adevăr, un raport din anul 1986, redactat după ce spionajul a aflat că în Berlinul occidental se discută despre soarta unor disidenţi, scriitori germani care, la data respectivă, se mai aflau în România. Totodată spionajul a mai aflat că Securitatea a devenit activă în Berlinul de vest prin telefoane de ameninţare şi prin trimiterea unor scrisori de ameninţare. Stasi a reţinut aceste informaţii, deşi ele proveneau din surse terţe, considerându-le importante de a fi înaintate forurilor superioare.

Totok: Cine este autorul informaţiilor despre întrunirea scriitorilor din Berlinul de vest?

Herbstritt: Avem o singură notă informativă din arhiva spionajului care aparţine evident unei scriitoare, Sabine Techel, care a activat în cadrul Uniunii Scriitorilor (Verband Deutscher Schriftsteller -VS). În alte cazuri identificarea este mai complicată.

Stasi nu s-a ocupat în mod sistematic de prelucrarea temelor româneşti sau de cea a germanilor din România. Dacă Stasi a obţinut vreo informaţie a înregistrat-o şi a prelucrat-o.

Totok: În afară de Timişoara şi Bucureşti, a cules Securitatea Stasi informaţii şi din alte centre culturale ale germanilor din România?

Herbstritt: Securitatea Stasi şi-a manifestat totdeauna interesul când avea bănuieli că socialismul ar fi periclitat. De aceea Stasi voia să afle despre România unde există grupuri disidente sau unde au loc revolte. E greu de spus, dacă în vizorul Stasi s-au aflat în mod special germanii din România. Din cauza apropierii lingvistice de germanii din România nu au existat greutăţi de comunicare. Pentru colaboratorii neoficiali ai Stasi fusese mai uşor să obţină informaţii de la germanii din România decât de la români. Poate şi din cauza aceasta se pot depista în dosarele Stasi mai multe informaţii despre minoritatea germană. Astfel, de pildă, există un raport din 1972 despre un presupus grup reacţionar din Cluj. Informatorul scrie că ar exista peste 100 de intelectuali germani din România care au legături cu organizaţia repatriaţilor din RFG şi care intenţionează să separe Ardealul de statul român şi să transforme Braşovul într-un oraş liber german. Este vorba despre nişte aserţiuni teribile. Cei nominalizaţi drept membrii ai grupului amintit nu pot fi suspectaţi că ar fi planificat vreo acţiune în direcţia a ceea ce se susţine în raport. Linia de argumentare a acestui raport prezintă o ruptură. Mai întâi se vorbeşte despre acest cadru mare, despre independenţa Ardealului, iar apoi se vorbeşte numai despre literatură, afirmându-se că unii scriitori germani din România nu respectă linia partidului. Se poate observa că cel care a redactat raportul reprezintă ori literatura oficială a RDG-ului sau linia comunistă oficială română. Îi displac germaniştii din Cluj, pe care îi prezintă în conformitate cu tiparele unui denunţ stalinist ca organizatori ai unei grup, insinuând şi existenţa unui program politic. De fapt era vorba doar de nişte oameni care se cunoşteau. Raportul reţine şi cîteva nume ca Peter Motzan, Franz Hodjak sau Brigitte Tontsch.

Totok: Aceste note informative au fost destinate şi unor oficialităţi din afara securităţii Stasi?

Herbstritt: Stasi a prelucrat aceste note, iar spionajul le-a transformat în rapoarte-sinteză care fuseseră înaintate conducerii politice. De exemplu raportul despre prezumtivul grup reacţionar din Cluj a fost predat ministrului est-german de externe şi lui Hermann Axen, care răspundea în cadrul Comitetului Central de politica externă a Republicii Democrate Germane. Acestora li s-a prezentat imaginia unei Românii în care situaţia devine incontrolabilă. Indiferent de absurditatea unui astfel de raport, el totuşi a influenţat factorii de decizie. Care au fost repercusiunile asupra politicii externe în urma unui astfel de raport ar trebui cercetat separat. În anul 1972 România oricum era calificată drept o ţară deviaţionistă, aşa că un astfel de raport confirma această imagine a ţării.