1. Inhalt
  2. Navigation
  3. Weitere Inhalte
  4. Metanavigation
  5. Suche
  6. Choose from 30 Languages

România

Riscul unei noi intoleranţe

Este admisibilă în discursul public referinţa la Dumnezeu? Sau este ceva ce ar trebui interzis ca fiind contrar raţiunii şi de esenţă antiumanistă? Aceastea sunt întrebările şi nu digresiunile anti-ortodoxe.

Religia ca disciplină şcolară pare a fi supusă unor contestaţii tot mai insistente. După o decizie neclară a Curţii Constituţionale privind anumite articole din legea Educaţiei, a intrat în dezbatere la Senat o iniţiativă legislativă a deputatului Remus Cernea care solicită eliminarea Religiei din şcoală. Deputata europeană Monica Macovei ceruse şi ea acelaşi lucru în campania electorală pentru prezidenţiale. Cei doi reprezintă minorităţi politice restrânse, dar care au totuşi o mare vizibilitate. Ei au, altfel spus, o influenţă mai mare decât o lasă să se vadă procentele obţinute în alegeri. Monica Macovei, de pildă, a obţinut în primul tur al alegerilor prezidenţiale 4,44 % din voturi, dar dispune de o platformă mediatică mult mai mare. Aceasta este explicaţia pentru care ideile lor declanşează dezbateri şi uneori chiar mutaţii legislative. Faptul că unul vine dinspre stânga şi cealaltă dinspre dreapta este iarăşi un fapt înşelător, căci, în subiectele majore ale societăţii, ei au o platformă identică. De altfel capacitatea de a-şi transmite mesajele este amplificată tocmai de această diseminare a platformei anti-tradiţionaliste în toate zonele politice mainstream.

Prin urmare întrebarea privitoare la Religie ca disciplină şcolară se pune din nou cu tot mai mare insistenţă. Remus Cernea propune ca Religia să fie înlocuită cu Etica şi Cultura civică. Monica Macovei sugerase Istoria religiilor. Ceea ce au în comun aceste propuneri este eliminarea oricărui reper transcendent. Şcoala publică ar trebui, prin urmare, să elimine din discursul ei orice trimitere care să nu fie ironică la o realitate supramundană. Etica laică ar avea ca scop să sistematizeze anumite norme morale exclusiv în funcţie de utilitatea lor socială. Socialiştii francezi au făcut mai mulţi paşi în această direcţie şi au reluat subiectul eticii laice odată cu instalarea în funcţie a lui François Hollande.

Introducerea unui manual de Etică laică ar fi versiunea radicală a revoluţiei antitradiţionale, Istoria religiilor fiind forma ei moderată, dar mai complicată şi mai lipsită de sens. Căci a substitui Religia cu Istoria religiilor este ca şi cum ai preda un curs de lingvistică generală în locul celui de limba maternă. Dar în ce limbă ai preda acest curs? Aceasta este aporia moderaţilor. Radicalii nu ezită să spună lucrurile de-a dreptul, propunând etica laică şi militând pentru evacuarea oricărui simbol religios din spaţiul public, dar moderaţii se încurcă în propriile argumente. Este imposibil să vorbeşti despre istoria religiilor dacă nu ai habar de nicio religie anume. În cele din urmă însă scopul reformatorilor este acelaşi şi vizează o mutaţie fundamentală în gândirea oamenilor.

Am asistat la câteva dezbateri organizate recent privind religia în şcoală şi am putut observa felul în care esenţa subiectului este deturnată. Adversarii predării Religiei nu propun de obicei argumente de ordin general, ei contestând de fapt culoarea, parfumul, stilistica clericalismului ortodox. Ei se înverşunează de regulă împotriva ”popilor” şi a corupţiei clericale în genere şi ai spune că discursul lor seamănă mai curând cu Reforma lui Luther decât cu ateismul militant al unui Remus Cernea. Contestatarii Religiei în şcoală sunt cel mai adesea modernişti lovinescieni care nu vizează esenţa discuţiei, ci mai curând influenţa ortodoxiei în istoria românească şi presupusul ei rol antioccidental. În plus, modul acesta de abordare se întâlneşte de multe ori cu un vechi şi bogat filon anticlerical popular, oferindu-i o audienţă mult mai largă.

Dar modul acesta de argumentare ar părea absurd printre catolici sau reformaţi, ceea ce explică iarăşi de ce minorităţile religioase din România sunt mult mai ferme în a-şi proteja tradiţia decât românii ortodocşi. Aceştia sunt mereu scindaţi între aspiraţia lor către modernitatea occidentală şi sursele propriei identităţi, ceea ce favorizează confuziile. Intelectualii români, mai cu seamă, se revoltă împotriva stilului ”bigot” al ortodoxiei predate la şcoală şi sunt gata să se alieze cu radicalii din specia lui Remus Cernea.

Dar adevărata problemă nu ţine de consecinţele istorice ale schismei de la 1054 şi nu mai ţine nici măcar de rivalitatea istorică a marilor monoteisme. Creştinii, evreii şi musulmanii (în măsura în care am putea lăsa de o parte radicalismul lor ofensiv şi violent) sunt de aceeaşi parte. Ţinta reformatorilor progresişti este interzicerea oricărei referinţe fără ghilimele la Dumnezeu şi vizează, prin urmare, o despărţire totală de trecutul pre-iluminist.

Este admisibilă referinţa la Dumnezeu în discursul public? Sau este ceva ce ar trebui interzis ca fiind contrar raţiunii şi prin urmare de esenţă antiumanistă? Aceastea sunt întrebările şi nu digresiunile anti-ortodoxe, care ornamentează de obicei dezbaterile.

Vedem, aşadar, că cei care militează în mod conştient pentru scoaterea Religiei din şcoală vizează, în realitate, eliminarea din discursul educaţional a ideii de transcendenţă şi instituirea gândirii unice. Religia nu se opune ştiinţei şi nu o combate, ci propune doar o altă formă de gândire, care, dacă a fost cândva dominantă, a ajuns astăzi ”alternativă”. Dar ar trebui şcoala să elimine orice formă de gândire alternativă? Ar trebui să instituie un canon întors pe dos, adică unul care răstoarnă vechiul discurs teologic, împrumutându-i inclusiv dogmatismul?

Se spune că Biserica Ortodoxă exercită o influenţă foarte mare asupra societăţii şi politicului şi că ar trebui, prin urmare, să fie pusă ”la locul ei”. Dar este o argumentaţie fără nicio legătură cu problema. În şcoală, disciplinele ştiinţifice (fizică, chimie, biologie, psihologie, geografie, istorie) reprezintă 99% din discursul didactic, în timp ce referinţele la adevărul biblic sau la o realitate transcendentă, dacă nu sunt pur literare, cumulează abia 1%. Apoi, deşi ortodocşii sunt majoritari, interzicerea Religiei se răsfrânge uniform asupra tuturor cultelor.

În ciuda a ceea ce se spune, Religia ocupă un loc cu totul marginal în şcolile româneşti. Profesorii sunt adesea timoraţi de o ambianţă generală de persiflare şi nu exercită câtuşi de puţin influenţa care li se atribuie. Este adevărat şi faptul că sunt de multe ori slab pregătiţi şi că îşi subminează ei înşişi autoritatea mai eficient decât ar putea-o face adversarii lor. Dar asta este o problemă cu totul diferită. Cei care doresc evacuarea religiei din spaţiul public nu sunt preocupaţi de calitatea profesorilor şi a manualelor de religie, ei fiind, dimpotrivă, avantajaţi de precaritatea acestora.

Prin urmare Remus Cernea şi comilitonii lui ”de dreapta” doresc să unifice complet discursul şcolar şi să elimine şi firava alternativă, care mai supravieţuieşte cu greu, la stilul gândirii iluministe, dar într-o manieră care depăşeşte iluminismul, instituind treptat un nou dogmatism. Riscul este să asistăm la propagarea unei noi intoleranţe, camuflate sub chipul toleranţei.