1. Inhalt
  2. Navigation
  3. Weitere Inhalte
  4. Metanavigation
  5. Suche
  6. Choose from 30 Languages

România

Riscul real al parlamentarismului

Regimul parlamentar avut în vedere de revizuirea Constituţiei riscă să cadă în extrema cealaltă: dorind să combată abuzul prezidenţial, ar putea aluneca în haosul pertractărilor nesfârşite.

Dincolo de micile accente tradiţionaliste sau progresiste (pentru că, aşa cum am văzut, Constituţia revizuită îmbracă, tactic, accesorii de toate culorile), partea consistentă a proiectului rămâne parlamentarizarea regimului politic.

Acesta ar trebui să fie subiectul central: este parlamentarismul o soluţie de succes sau va duce la blocaje şi excese de altă natură? Întrebarea este legitimă: aşa cum preşedintele a abuzat de prerogativele sale, confiscând puterea executivă, legislativul ar putea să devină sufocant sau pur şi simplu nefuncţional.

La prima vedere, situaţia din România riscă să semene cu cea din Haiti. După căderea regimului prezidenţial al lui Jean-Claude Duvalier în 1986, a fost adoptată o nouă Constituţie, care a instituit în micul stat insular un regim parlamentar sau mai curând un regim semi-prezidenţial slab. Cu timpul însă, noul regim a produs la rândul său mari insatisfacţii. Noul preşedinte Michel Joseph Martelly, ales prin vot direct în 2011, declara pur şi simplu la scurtă vreme după instalare că ţara sa a căzut pradă unei ”dictaturi legislative”, instituite prin Constituţia din 1987. Ba mai mult, politicieni apropiaţi de preşedinte au denunţat o veritabilă ”dictatură a Constituţiei”. Şi, ca să fie mai clar, autorul sentinţei a precizat că Haiti nu este un stat de drept, ci doar ”un stat legal” sau mai curând ”un stat de drept constituţional”. Preşedintele actual a lansat aceste acuzaţii în momentul în care a eşuat în tentativa sa de a forma o majoritate parlamentară în jurul primului ministru.

Atracţia paradoxului pare de neînvins şi de aceea este previzibil că opozanţii de la Bucureşti vor spune, în cazul în care boicotul lor va eşua, că România a devenit o ”dictatură parlamentară” sau de-a dreptul o ”tiranie constituţională”. În ciuda extravaganţelor de limbaj, să admitem totuşi că riscuri există şi că România nu are nici un motiv să-şi programeze eşecurile.

Riscurile parlamentarismului

Să remarcăm însă de la bun început că proiectul Constituţiei revizuite elimină cel puţin o parte din riscurile ”haitiene”, deoarece diminuează puterea preşedintelui, care este nevoit pur şi simplu să-l desemneze pe candidatul majorităţii. Am putea spune că, abia în 2009, situaţia din România semăna puţin cu cea din micul stat insular, dar aici blocajul constituţional a fost resorbit prin migraţie parlamentară. Fluiditatea grupurilor politice din Parlament a fost un avantaj pentru preşedintele care a reuşit astfel să constituie o nouă majoritate, preluând practic controlul executivului. Aşa cum arată Giovanni Sartori, ”indisciplina partidelor poate fi un avantaj în cazul prezidenţialismului, dar în cadrul sistemelor parlamentare indisciplina partidelor este întotdeauna şi în mod necesar un inconvenient”. Or, preşedintele Băsescu a căutat în mod explicit să consolideze cât mai mult dimensiunea prezidenţială şi a reuşit acest lucru tocmai prin reorganizarea de culise a grupurilor parlamentare.

Este extrem de semnificativ că, după anumite ezitări, majoritatea actuală a votat amendamentul care interzice migraţia politică. Nu este sigur că el va fi acceptat de Curtea Constituţională, dar el pare să fie foarte necesar în noua organizare politică. Într-un sistem parlamentar guvernul are nevoie de solidaritatea şi disciplina strictă a grupurilor care l-au învestit. Am văzut de fapt că în România fluiditatea parlamentară care a îngăduit preşedintelui să exercite puterea a fost în cele din urmă şi cauza căderii guvernului Boc. Se verifică din nou judecata lui Sartori, care atrăgea atenţia că un parlamentarism funcţional pretinde mereu o condiţie: ”partidele să fie parliamentary-fit şi astfel suficient de controlabile şi de controlate.”

Proiectul noii Constituţii caută de asemenea să ofere primului ministru toate instrumente guvernării, cum este de pildă posibilitatea de a-i revoca pe unii dintre membrii cabinetului şi de a numi alţii în schimb fără să se lovească de opoziţia preşedintelui.

Totuşi problema cea mare a României, dacă va renunţa la sistemul semi-prezidenţial actual, este să nu cadă într-un soi de parlamentarism neguvernabil, în care totul se blochează în dezbateri şi certuri nesfârşite. Parlamentarismul asociat cu alegeri proporţionale va fărâmiţa, aşa cum ştim, componenţa parlamentului şi va crea condiţiile unei grave instabilităţi.

Un amendament cu totul riscant este acesta: Art.89.- (11)”Preşedintele dizolvă Parlamentul dacă o hotărâre în acest sens este adoptată cu votul a două treimi dintre membrii fiecărei Camere.” De fapt, este un amendament ucigaş, căci împiedicând practic dizolvarea parlamentului se perpetuează o stare nefuncţională. Parlamentarismul poate fi foarte eficient, aşa cum vedem în Marea Britanie sau în Germania, dacă i se pun la dispoziţie mijloacele constituţionale necesare sau dacă există o cultură politică consolidată a cooperării. În România, în schimb, un parlament nedizolvabil cu grupuri politice inapte de o minimă colaborare reprezintă tot ce poate fi mai rău.

E clar aşadar că acest Art.89.- (11) trebuie eliminat în aşa fel, încât să rămână doar punctul Art.89.- (1) ”Preşedintele României dizolvă Parlamentul, dacă acesta nu a acordat votul de încredere pentru învestitura Guvernului, în termen de 30 de zile de la prima solicitare şi numai după respingerea cel puţin a unei solicitări de învestitură.”

Preşedintele republicii nu trebuie neapărat să aibă puteri executive, dar trebuie în schimb să fie învestit cu mijloacele necesare pentru a regla funcţionarea sistemului.

Aşadar, dacă „dictatura parlamentară” pare o exprimare extravagantă, câtă vreme principiul separării puterilor este respectat, totuşi deasupra revizurii Constituţiei planează un pericol mortal.