1. Inhalt
  2. Navigation
  3. Weitere Inhalte
  4. Metanavigation
  5. Suche
  6. Choose from 30 Languages

România

Riposta românilor la cuceritori ca Putin

Nu ruşii sunt problema. Ci ultranaţionismul antioccidental al lui Vladimir Putin, cuplat cu politica sa agresivă. Istoria probează că imperialismul e, până la urmă, perdant. Dar cum trebuie să i se răspundă eficient?

Democraţiile (reale, liberale) nu-şi jefuiesc reciproc teritorii. Nici nu se inundă cu zoaie diversioniste. Din răsărit se prăvălesc, peste Europa, talazuri de propagandă. Continentul se îneacă într-o viitură dezinformatoare. Cum se pot apăra însă românii de pericolul reivit în est?

Raptul teritorial comis în Crimeea nu s-a datorat iubirii lui Putin de ruşi, mai detestaţi azi, din vina Kremlinului, decât oricând în trecut, ci urii lui faţă de valorile democraţiei susţinute de majoritatea revoluţionarilor victorioşi de pe Euro-Maidan.

În consecinţă, replica la neoimperialismul Moscovei nu e mai mult naţionalism, ci mai multă democraţie.

O serie de pericole majore planează însă asupra democraţiei româneşti. Prima, dacă nu şi cea mai gravă este destabilizarea regională generată de agresiunea rusească în baza unei ideologii neo-totalitare, ultranaţionaliste şi antioccidentale.

Kremlinul a dinamitat dreptul internaţional şi configuraţia teritorială postbelică ameninţând direct, după anexarea Crimeii, nu doar estul Ucrainei şi Republica Moldova, ci toate statele răsăritene cu grupuri etnice ruseşti consistente, precum şi ţările aflate cândva la cheremul Uniunii Sovietice. Concomitent, această politică pune în pericol şi Occidentul şi întreaga ordine mondială.

Înţelepciunea convenţională afirmă că statele aflate în NATO, precum România, ar fi la adăpost de poftele teritoriale ale unui Vladimir Putin, graţie clauzei de într-ajutorare a membrilor alianţei.

În fapt, reacţia extrem de anemică a vestului la agresiunea antiucraineană a lui Putin e alarmantă nu doar pentru baltici. Fiindcă eficienţa foarte probabilă a unor sancţiuni economice riguroase, care s-ar adăuga autopedepsirii actuale a Moscovei, prin involuntara intimidare şi alungare din Rusia, din raţiuni de instabilitate, a investitorilor, le e clară tuturor liderilor din vest.

Ar fi ceasul fermităţii. Or, nu pare deloc cert că, în starea sa actuală de semiprostraţie, Occidentul va adopta şi susţine sancţiuni severe. Sau că vestul e realmente dispus să rişte o confruntare militară cu o putere nucleară agresivă, chiar în ipoteza în care Kremlinul ar muşca din caşcavalul baltic sau românesc al alianţei.

Alianţă pe care Moscova o dezinformează energic, de multă vreme, prin intermediul gonflatului şi hiperactivului său aparat propagandistic. Vestul a reuşit până acum să evite dezbinarea doar cu preţul perpetuării unei sinucigaşe politici împăciuitoriste. S-au adoptat doar câteva simbolice sancţiuni politice, ridicole din perspectiva calităţii, anvergurii şi efectelor lor cvasinule.

Nu puţini formatori de opinie occidentali au reacţionat prompt la resovietizarea făţişă a politicii externe a Moscovei recăzând şi ei nu doar în automatismul autoculpabilizării, tipic reflecţiei occidentale, ci, mai grav, în gândirea politologică turnată în categoriile caduce ale secolului XIX.

S-a afirmat astfel, de pildă, că NATO ar fi avansat prea mult spre Rusia; că americanii n-ar fi renunţat „la doctrina Monroe din 1823”, potrivit căreia Washingtonul n-ar tolera puteri străine în emisfera vestică. Negocierile privind crearea zonei transatlantice a liberului schimb s-ar îndrepta „împotriva Chinei”, rostul lor, potrivit lui Theo Sommer, publicist al săptămânalului german Die Zeit, fiind „să confere Apusului şi nu Imperiului de Mijloc ultimul cuvânt în materie de reguli comerciale mondiale”. Şamd.

Asemenea reflecţii păcătuiesc de regulă prin punerea în paranteze a voinţei de libertate a esteuropenilor. Ele ignoră vinovat, de obicei, aspiraţia spre valorile europene şi ale statului de drept a ucrainenilor precum şi atracţia tot mai amplă exercitată, graţie globalizării, de ideea democraţiei, care s-a impus recent pe Euro-Maidan, declanşând frustrarea şi furorul Kremlinului.

Totuşi, atari "meditaţii" apusene, menite să evite o reacţie occidentală fermă, convingând lumea că Rusia nu şi-ar apăra pasămite decât interesele naţionale şi de securitate "legitime", încălcate, chipurile, de o prezumtivă netrebnicie a vestului, stârnesc, fireşte, aplauze la scenă deschisă în rândul propagandiştilor Moscovei şi nu rămân de regulă fără efect.

E posibil prin urmare ca dezbinarea vestului, pe care agit-propul Kremlinului o promovează cu maximă abilitate, cu ajutorul extremei stângi occidentale şi a unei prese predominant stângiste să mai dea roade. Moscova va mai încerca să profite şi de încrengăturile de interese economice legând vestul de Rusia, precum şi de pacifismul germanilor, ori de lipsa lor de interes pentru întreprinderi riscante de apărare a libertăţii.

Or, ar fi extrem de naiv să se creadă că aparatul propagandistic al Kremlinului ar fi ocolit Republica Moldova şi România şi n-ar plasa ambele ţări, fie şi în grade şi la moduri diferite, într-un mare pericol. Ar fi naiv să se creadă că oligarhia securistă românească ar fi esenţial diferită de cea aflată în fruntea bucatelor la Moscova.

În această cheie ar trebui citite parţial şi problemele uriaşe ridicate societăţii, presei şi vieţii politice româneşti în ultimii ani, de Antena 3, ori de alte televiziuni arondate mai mult sau mai puţin făţiş partidelor cu clienţi şi patroni în rândul reţelei oligarhice.

Nu întâmplător această reţea a atentat la independenţa justiţiei româneşti. De aici decurge şi ameninţarea reluării tentativelor de destructurare a statului de drept, un proiect redemarat în forţă odată cu accesul la putere al USL şi întrerupt apoi vremelnic, care s-ar putea relansa şi perpetua înainte sau după o eventuală refacere a alianţei dintre PSD şi PNL.

Cine să ţină piept acestor riscuri multiple? Opoziţia democratică, de centru dreapta. Pe moment însă ea nu reduce primejdia, ci e pe cale s-o amplifice. Fiindcă, în loc să-şi suspende, în interes naţional, vanităţile, rivalităţile şi deşertăciunile şi să se unească în timp util, înaintea alegerilor europene, spre a construi o alternativă credibilă la discreditata conducere a României, o parte din forţele de centru-dreapta se joacă inept cu lozinci naţionaliste.