Rice în Orientul Mijlociu

Că misiunea ei s-a dovedit a fi una dintre cele mai dificile, reiese din criticile la care s-a văzut expusă Rice în cursul turneului ei. Unii au acuzat-o că a renunţat la iniţiativa democratizării lumii arabe, exercitînd prea slabe presiuni în vederea promovării drepturilor omului în Egipt. Alţi demnitari arabi i-au luat în nume de rău „amestecul” în afacerile interne ale diverselor tiranii musulmane din Orientul Apropiat şi Mijlociu.

Israelienii au criticat-o la rîndul lor pe Rice, pentru că n-a intervenit suficient de viguros pe lîngă autorităţile de la Cairo să pună capăt masivei contrabande cu arme către organizaţia teroristă palestiniană Hamas, contrabandă care continuă în amre veselie la graniţa dintre Egipt şi fîşia Gaza.

In fine, irakienii aşteaptă din partea ei o salvare care întîrzie, în timp ce între Eufrat şi Tigru, diversele miliţii şiite şi sunite au început să edifice varii state în stat, transformîndu-i pe concetăţenii lor în ostateci ai vărsărilor de sînge. Cancerul violenţei nu s-a oprit la porţile poliţiei şi armatei irakiene. O întreagă brigadă de poliţie a trebuit să fie suspendată şi trimisă la reşcolarizare, pentru că permisese unor escadroane ale morţii să-şi facă de cap. La Bagdad, Rice n-a putut întreprinde mai mult decît să reînnoiască promisiunea făcută de preşedintele George Bush în cursul întîlnirii sale cu preşedintele Talabani, căruia liderul american îi făgăduise că SUA nu vor părăsi la greu Irakul şi nu-l vor ceda extremiştilor şi teroriştilor.

Or, tocmai acesta e obiectivul cel mai important în regiune: combatarea islamismului radical şi a grupărilor şi regimurilor, care încearcă să impună fundamentalismul musulman cu forţa armelor şi cu asasinate în masă. Intre timp pericolul regional şi global a devenit cu atît mai acut, din unghi occidental, cu cît Iranul fundamentalist-islamic îşi manifestă deschis ambiţiile nucleare şi dispreţul faţă de ordinea internaţională instalată după cel de-al doilea război mondial. In tentativa zăgăzuirii acestei primejdii, reprezentate de extremismul clerical iranian care planează nu doar asupra lumii apusene, ci şi asupra statelor arabe moderate şi exercită o influenţă dintre cele mai nefaste asupra Irakului, şefa diplomaţiei americane încearcă să rezolve ceea ce poate părea problema insolubilă a cvadraturii cercului. In speţă, să încurajeze progresul democraţiei în zonă, fără să compromită şansele coagulării unui front arab prooccidental, în stare să susţină contraracarea ameninţării iraniene, dar şi fără să piardă din vedere importanţa crucială a drepturilor omului în regiune.

In final, imperativă este ralierea unui sprijin suficient pentru musulmanii moderaţi în lupta împotriva extremismului islamic. Dar cheia soluţiei se găseşte în vest şi nu în est. In dosarul iranian, statele arabe aşteaptă să vadă cît de ferm se va dovedi occidentul în confruntarea cu regimul de la Teheran. In măsura în care atitudinea apuseană faţă de Iran va cîştiga în consistenţă, se vor ivi şi şanse reale de a se obţine amplificarea substanţială a susţinerii de către statele arabe a eforturilor de izolare şi combatere a regimului extremist de la Teheran.