1. Inhalt
  2. Navigation
  3. Weitere Inhalte
  4. Metanavigation
  5. Suche
  6. Choose from 30 Languages

GLOBAL

Revoluţii confiscate, revoluţii reuşite

Se poate oare învăţa ceva din revoluţiile trecute? Putem deduce viitorul celor maghrebiene din modul în care s-au produs marile răsturnări ale istoriei în zone precum estul Europei, ori în ţări precum Iranul?

default

Flori pentru soldaţi la Cairo

Autorul scoate în evidenţă analogiile la care recurg experţii apuseni spre a încerca să desluşească viitorul revoluţiilor din Tunisia şi Egipt. Optimiştii asociază evenimentele din nordul Africii anului de graţie 89 şi prăbuşirii sistemului comunist, în vreme ce pesimiştii trimit de regulă la deturnarea sângeroasă, de către islamiştii extremişti, a revoluţiei iraniene din 1979.

Analistul elveţian nu-şi ascunde scepticismul. Încercând să lărgească perspectiva şi să navigheze şi dincolo de cele două modele asiduu introduse în discuţie, Richard Herzinger se opreşte asupra unui episod la fel de alarmant precum confiscarea de către aiatolahi a mişcării iraniene pentru democraţie.

E vorba, în context, de mincinoasele angajamente pro-democratice ale islamiştilor grupării extremiste palestiniene Hamas, care au acceptat principiul alegerilor libere, doar pentru a accede la putere. Dar toate proorocirile optimiştilor, potrivit cărora extremiştii palestinieni se vor da rapid pe brazdă şi se vor modera în exerciţiul guvernării s-au dovedit la fel de false precum previziunile iluzorii din 1979 ale stângii apusene, entuziasmate de căderea şahinşahului.

Autorul pune degetul pe rană, reliefând că „mişcările totalitare sau autoritare" pretind întotdeauna că ar reprezenta - chipurile - democraţia şi libertatea. Modelul iacobin de după 1789 s-a repetat în timpul revoluţiei bolşevice.

Există însă, pentru a alimenta speranţele actuale ale multora în vest, şi revoluţii care nu şi-au devorat copiii şi nu s-au încheiat cu ample băi de sânge. De pildă cea portugheză, din 1974, unde militarii au girat cu succes tranziţia de la dictatură la democraţie. Dar şi această analogie şchioapătă rău. Autorul reliefează, pe bună dreptate că, "dincolo de diferenţele de fundal dintre Egipt şi Portugalia, generalii portughezi au răsturnat ei înşişi dictatura printr-un puci, spre deosebire de generalii egipteni", care au aşteptat răscoala populară înainte de a intra în acţiune.

Cât despre răsturnările paşnice din 1989, autorul nu le consideră relevante pentru cazul egiptean. „Fiindcă mişcările pentru libertate din estul Europei n-au încercat decât să răstoarne dictatura comunistă, nu să producă noi forme de organizare socială", iar reuşita lor, fără vărsare de sânge, s-ar datora, potrivit autorului, lipsei de interes a regimului sovietic de a-şi apăra ţările-satelit.

Autorul omite din păcate analiza, totuşi foarte edificatoare, a cazului românesc. Articolul său păcătuieşte, în plus, printr-o prea superficială abordare a mişcărilor totalitare, în măsura în care nu se arată câtuşi de puţin interesat de diferenţele foarte semnificative dintre totalitarism, autoritarism şi dictatură.

Cum reuşeşte aşadar o revoluţie? Pe est-europeni i-ar fi ajutat existenţa modelului capitalist, precum şi caracterul incontestabil al voinţei marii majorităţi a populaţiilor de a-şi integra cât mai rapid societăţile, sistemele politice şi economiile în structurile occidentale. "În Egipt situaţia e cu totul alta, iar ţara se va confrunta în mod necesar cu mari dispute interne".

În ce priveşte posibilitatea de a învăţa din revoluţiile trecute, ni se recomandă în final o replică din drama lui Georg Büchner, „Moartea lui Danton", potrivit căreia „revoluţia trebuie să înceteze, iar republica să înceapă".

Cu alte cuvinte, s-ar cere ca o revoluţie să fie rapid terminată de către o conducere responsabilă, care s-o preia la timp. Putea fi evitată confiscarea revoluţiei româneşti? Articolul din ziarul elveţian nu ne edifică de fapt.

Autor: Petre M. Iancu
Redactor: Robert Schwartz