1. Inhalt
  2. Navigation
  3. Weitere Inhalte
  4. Metanavigation
  5. Suche
  6. Choose from 30 Languages

Revista Presei

Revoluţia permanentă şi antisemitismul de salon

Conceptul troţkist de „revoluţie permanentă” revine în prim plan. Şi-anume pe frontispiciul ziarului berlinez Die Welt.

Proteste antidictatoriale în Piaţa Tahrir din Cairo

Proteste antidictatoriale în Piaţa Tahrir din Cairo

Care-l utilizează ca legendă a unui instantaneu ilustrând reluarea protestelor în masă din Egipt din pricina revenirii la dictatură. De această dată la una islamistă.

Fototextul însoţindu-l pe tânărul cu înfăţişarea unui Jimmy Hendrix cu părul vâlvoi şi braţele ridicate scandând în faţa unui drapel egiptean în faimoasa piaţă Tahrir, informează despre masiva manifestaţie de marţi căreia poliţia noului dictator, Mohamed Morsi, ar fi vrut să-i pună capăt. Intervenţia împotriva mulţimii s-a soldat cu uciderea unui demonstrant, asfixiat de gazele lacrimogene.

La aproape doi ani de la înlăturarea fostului preşedinte egiptean, Mubarak, în centrul capitalei Cairo mor din nou oameni pentru libertate. Permanentizarea revoluţiei egiptene reclamă explicaţii. Le caută asiduu şi editorialiştii apuseni.

Frankfurter Allgemeine Zeitung consideră că „Morsi a făcut o greşeală decisivă”. N-a reuşit să atragă de partea sa nici elitele fostului regim nici pe adversarii laici ai lui Mubarak. Or, preşedintele „ar fi trebuit să-şi concerteze mai bine (sic) demersul” cu unii şi cu alţii. „Ceea ce n-a făcut. În schimb a împins opoziţia laică şi pe oamenii vechiului regim spre a se uni într-o tabără adversă, care se mai şi bucură de sprijin internaţional”.

Die Welt scoate în evidenţă epurările sistematice operate de Frăţia Musulmană din care face preşedintele. „Morsi pretinde că ar apăra revoluţia de oamenii vechiului regim. Ceea ce nu e complet neadevărat”.

Simultan însă, „islamiştilor a început să li se ofere toate funcţiile cheie, ceea ce nu întăreşte defel impresia vreunor intenţii pluraliste ale preşedintelui”, notează ironic Die Welt. Remarcând că preşedintele islamist „înlocuieşte o monocultură dictatorială cu alta”, ziarul berlinez mai constată că „Morsi a subestimat mânia stârnită cetăţenilor de foamea sa de putere”….

Antisemitismul: un spectru perpetuu?

Foamea de putere, nu doar a islamiştilor, ci şi cea a naziştilor, dar şi cea a unora ca Stalin e însoţită de regulă de o doză substanţială de anti-iudaism, alt fenomen permanent precum revoluţia troţkistă.

Resentimentul antisemit le e propriu nu doar extremiştilor de dreapta unguri din partidul Jobbik, de care, potrivit unui articol semnat de Keno Verseck în revista der Spiegel guvernul de la Budapesta abia dacă s-a distanţat, ci şi multor intelectuali occidentali, care se afirmă ori se cred „liberali” sau „de stânga”.

La Jobbik antisemitismul a răbufnit sub forma „delirului rasist” al vice-şefului grupului parlamentar al partidului etalat în parlamentul de la Budapesta, unde a cerut întocmirea „unei liste de evrei”, în calitatea lor de presupuşi „factori de risc pentru securitatea naţională”.

Vrăjmăşie în ipostază rafinată

De obicei ura antisemiţilor occidentali este ceva mai fină. Ea se manifestă în genere prin virulente critici la adresa statului evreu, stat pe care-l dezbat obsesiv, îl demonizează, îl delegitimează ori îi retrag dreptul de a exista. Tot obsesive sunt şi criticile lor la adresa „ocupaţiei israeliene”, cea chineză a Tibetului trecând în schimb mai degrabă neobservată.

Die Welt atrage atenţia asupra acestui curios fenomen cu ajutorul unui memorabil articol intitulat „Antisemitismul de salon”. Comentariul semnat de Henryk M. Broder oferă pe plângă reluarea unei mai vechi definiţii pline de umor a ostilităţii faţă de evrei (antisemiţii sunt aceia care-i detestă pe evrei mai mult decât e normal) şi o analiză a stadiului actual al urii anti-evreieşti la unii reprezentanţi ai elitei politice şi culturale.

Astfel, potrivit unui activist postcomunist, fost turnător al poliţiei politice comuniste est-germane, STASI, „antisemitismul e crimă în masă şi trebuie să fie rezervat ei”. Cu alte cuvinte, n-ar exista antisemitism dincoace de pragul înalt al Holocaustului”.

Vorbind despre tendinţa contemporană de proiectare a urii anti-evreieşti şi a clişeelor ei asupra Israelului, autorul se opreşte la prestaţia grotescă a unor literaţi mai mari sau mai mărunţi precum Günter Grass, Martin Walser ori Jakob Augstein.

Cel din urmă nu cotizează, scrie Broder, la forme crude, barbare de antisemitism „precum cel afişat de preşedintele iranian, pentru care Israelul ar fi o tumoare malignă ce-ar trebui extirpată”, ci o face subtil, elogiind poezia (antisemită) a lui Grass intitulată „Ceea ce trebuie spus”.

Deşi „nu e un mare poem şi nu constituie nici o analiză politică strălucită…această operă e mare” întrucât, potrivit lui Augstein, „cuvintele ei vor trece la un moment dat drept unele din cele cu impactul cel mai mare din ceea ce a scris vreodată poetul…” Fiindcă, potrivit lui Augstein, trebuia să ne salveze cineva de alocuţiunea rostită de Angela Merkel, la Ierusalim în 2008, când cancelara „a afirmat că (prezervarea) securităţii Israelului constituie o parte (integrantă) a raţiunii de stat a Germaniei”.

În fine, tot cu o revoluţie permanentă începe să semene şi operaţiunea „salvării Greciei” printr-un nou pachet de ajutoare. În timp ce ziarele de stânga o elogiază, cele de dreapta critică fără drept de apel ceea ce nu pare a fi în fond decât tergiversarea frauduloasă a unei bancrute.