1. Inhalt
  2. Navigation
  3. Weitere Inhalte
  4. Metanavigation
  5. Suche
  6. Choose from 30 Languages

România

Revoluţia furată şi sursele răului

"Cu pistolul automat atârnat de gâtul lui subţire, adolescentul cu care am stat de vorbă în acel decembrie 89 în staţia de metrou de la televiziune rămâne pentru mine imaginea emblemă a celor petrecute acum 20 de ani."

default

Era vădit fascinat de microfonul pe care i-l plimbam în faţa nasului cu o emoţie probabil egală celei care-l determina să-şi agite, cât mai vizibil, Kalaşnikovul obţinut, după cum afirma el, ca să apere televiziunea de terorişti. În lipsă de alt subiect mai bun, mi-a prezentat mândru nevoie mare trupa lui de şoc, toţi puberi, veniţi in corpore, din varii sate, să apere tânăra revoluţie.

O stranie senzaţie de vertij mă cuprinde ori de câte ori îmi amintesc de întâmplările pe care le-am trăit în toamna şi iarna anului 1989, ca reporter al postului de radio Deutsche Welle, înainte şi după 22 decembrie.

Asistasem, în seara de 9 noiembrie, la demolarea zidului Berlinului. Văzusem istoria cea mare la lucru, astfel încât, la 17 decembrie, auzind de revolta de la Timişoara, le-am propus tot mai insistent şefilor mei germani să-mi permită să-mi întrerup concediul şi să-mi dea voie să plec în ţară. După eforturi mari de penetrare a birocraţiei şi un amplu ocol printr-o Bulgarie troienită, am reuşit să ajung la Bucureşti la timp spre a asista la înfiinţarea GDS precum şi la primele conferinţe de presă ale noilor potentaţi civili şi militari.

Toboganul marilor speranţe

Am ratat voluntar turneul organizat, pentru uzul ziariştilor străini, de către puternicii zilei, prin subteranele lui Ceauşescu. Entuziasmul meu iniţial pentru echipa care izbutise totuşi să-l debarce pe dictator s-a estompat vertiginos.

Întâlnirile mele, de la Intercontinental, transformat ad-hoc în cartierul general al jurnaliştilor străini, cu trimişii studenţilor, cu disidenţi, cu reprezentanţii deţinuţilor politici şi mai ales cu unii din fruntaşii PNŢ şi PNL proaspăt repatriaţi mi-au spulberat, rând pe rând, iluziile.

Capac mi-au pus întâlnirile cu doi cunoscuţi mai vechi. Unul devenise peste noapte mâna dreaptă a şefului statului major al armatei postceauşiste, Vasile Ionel, numit în funcţie, cu doar câteva zile înainte, de Ion Iliescu. Aghiotantul noului ministru-adjunct al apărării (rechemat din rezervă în scopul tranşării disputelor pentru putere ale diverselor grupuri din nomenclatură) îşi demarase frumoasa carieră postdecembristă după ce fusese secretar de partid la o instituţie mai obscură. S-a prefăcut că nu mă mai cunoaşte, deşi nu trecuseră decât doi ani de la ultima noastră întâlnire.

Cel de-al doilea, care-mi fusese chiar amic şi funcţionase o vreme, pare-se, ca turnător, pentru ca apoi, fiind în temă, să-şi încerce norocul ca traducător, avea să-mi indice, în primele zile de ianuarie 90, viitorul pas ce avea să fie efectuat pe calea deturnării revoluţiei anticomuniste. "FSN-ul", mi-a şoptit el la ureche, nu fără să trădeze vechea teamă de „cooperativa ochiul şi timpanul", dar manifestând concomitent şi o profetică luciditate, „FSN-ul n-are de gând să se ţină de promisiune”. În replică la reacţia mea naivă mi-a precizat că tocmai formata grupare a lui Ion Iliescu „va candida ca partid la alegerile din primăvară, pe care le va câştiga detaşat”.

În memorie mi s-a întipărit şi o întâlnire nocturnă, cu totul întâmplătoare, la cumpăna dintre ani, cu un echipaj mixt de miliţieni şi militari foarte băuţi şi încă şi mai rău nervoşi. Mi-au cerut actele la control şi m-ar fi putut, cred, lesne împuşca, dată fiind incapacitatea lor de a înţelege nemţeasca din paşaportul meu. În plus, apariţia mea era cu adevărat suspectă, într-un oraş pustiit de oameni, în care amplificatoarele de panică ale „răspândacilor” noului regim versificau de zor, „de Crăciun/în fiecare casă/câte un mort pe masă”.

Chestiuni cu şi fără răspuns

Când s-a risipit exuberanţa s-a făcut loc de întrebări legitime. Unde dispăruse peste noapte PCR? Dar atotputernica Securitate? De ce televiziunea, devenită „organ” revoluţionar instituise cvasi-automat cenzura şi nu le permitea nici primilor reprezentanţi ai societăţii civile, nici exponenţilor foştilor deţinuţi politici şi partidelor istorice să apară pe ecrane?

Odată cu noul an, am început să mă edific. Matricea involuţiilor postdecembriste prinsese contur. Pretextul terorist, menit să legitimeze pretinsul caracter „revoluţionar” al noilor potentaţi "cu faţă umană", facilitase deturnarea idealurilor anticomuniste. Diversiunile fabricate în laboratoarele Securităţii pasămite dispărute aveau să intoxice masiv opinia publică şi să producă rând pe rând ciocniri sociale, apoi cele interetnice.

Din ele au rezultat apariţia SRI şi-a României Mari, a altor partide extremiste, apoi alegeri, până astăzi, nu tocmai corecte şi mai cu seamă mineriadele de tristă faimă. Din „nu ne vindem ţara” avea să se hrănească ani de zile izolarea României. Iar din, chipurile, „toţi suntem vinovaţi”, din denigrarea martirilor şi marginalizarea, defăimarea, ori, după caz, asasinarea în efigie, prin mitologizare, a disidenţilor avea să se argumenteze pentru îngroparea lustraţiei.

PCR şi Securitatea, departe de a dispărea, aşa cum s-a evaporat speranţa de întemeiere a unei justiţii demne de acest nume, ori de transpunere a punctului 8 al Proclamaţiei de la Timişoara, se metamorfozaseră rapid şi cu succes. Prin intermediul FSN şi a cuplului Iliescu-Măgureanu, monştrii vechiului regim totalitar se reciclaseră cu pierderi minime, o reuşită depăşind chiar şi speranţele cele mai temerare ale nomenclaturii.

Amnezia care a facilitat dezastrul

Dincolo de proorocirea lui Brucan, care avea şi ea să facă o carieră remarcabilă, greaţa, în care avea să se preschimbe, pentru mulţi, euforia libertăţii obţinute în urma unei tiranii îngrozitoare chiar şi în comparaţie cu alte dictaturi, are şi alte cauze. Ea ţine de incapacitatea multor intelectuali din ţară de a depista sursele veritabile ale răului abătut asupra României. Ori de a evita, în următorii ani, erori monumentale.

Răul s-a ivit nu numai după 22 decembrie 89, nu doar din pricina abilităţii machiavelice a noului regim, din cauza lui Stalin şi tancurilor sale, ori a „conjuncturii internaţionale” din timpul războaielor mondiale. În fond, epicentrul catastrofei trebuie căutat în zona opacizării intelighenţiei autohtone. Momentul zero al dezastrului, demisia de la luciditatea necesară dejucării manevrelor FSN-iste ar putea fi detectate în utopii mai vechi. În tradiţia inaugurată de rinocerizarea acelor mari personalităţi culturale interbelice, incapabile să reziste ispitei de-a adera la ideologia legionară. Ori de a sprijini nefasta dictatură antonesciană.

Încât, pe lângă transpunerea lustraţiei, recursul riguros la o memorie netrucată şi la elucidarea integrală a trecutului totalitar (care nu e doar, pur şi simplu, comunist) rămân sarcinile poate cele mai urgente ale celor ce doresc să recupereze în fine revoluţia furată.

Autor: Petre M. Iancu
Redactor: Vlad Draghicescu