1. Inhalt
  2. Navigation
  3. Weitere Inhalte
  4. Metanavigation
  5. Suche
  6. Choose from 30 Languages

România

Revoluţia civilităţii

Ce hram poartă revoluţia luminilor şi a civilităţii care a scos duminică în stradă peste o jumătate de milion de oameni? Quo vadis, această revoluţie? Care sunt capcanele din calea ei? Dar şansele?

Cei 600.000 de mii de români ieşiţi duminică în stradă au traversat Rubiconul. Au trecut în cârcă neamul şi ţara cu tot cu pensionarii şi PSDiştii ei, purtându-i pe toţi dinspre trecutul lor totalitar şi postcomunist înspre viitorul liberal, de drept şi democratic al unei Românii europene.

Mai unită ca niciodată, această Românie liberă, gânditoare, muncitoare şi onestă şi-a transmis de la oraş la oraş mesajul ei de civilitate maximă, revendicând reinserţia moralei în politică, revenirea la decenţă, refuzul furtului şi bunului plac politic. L-a transmis liric, coregrafic, muzical, cu pancarte exhibând în versuri parte din inepuizabila înţelepciune şi creativitate a neamului. Şi l-a transmis optic, cu flashuri de lumină din lanterne de mobil. Cu şase sute de mii de lumini. Cu un baraj de lumină menit să spargă pentru totdeanua negura orbirii provocate de manipulare, a nedreptăţii, abuzului şi-a împilării. 

Cu tot atâţia oameni s-a produs biblica ieşire din robia egipteană şi trecerea Mării Roşii de la prigoană, ură şi crimă, către libertate, lege şi moralitate.  

Nu ştiu ce-a impresionant mai profund şi mai durabil. Discrepanţa enormă dintre empatia cu întreaga suflare românească a celor 600.000 de manifestanţi care au înnobilat localităţile ţării situându-se la antipodul aroganţei sfidătoare a unor guvernanţi nepăsători şi impenitenţi? Contrastul dintre violenţa jalnicului grupuscul, de numai 1.500 de antiprezidenţiali, adunat la Cotroceni, ca şi cum Klaus Iohannis ar fi obligat grupul infracţional organizat să-şi acorde legi cu dedicaţie, aruncând în aer statul de drept, şi dintre caracterul eminamente paşnic al demonstraţiilor de o amploare fără precedent din anii 90 încoace? Absenţa oricărei neglijenţe şi semnificativa corectitudine gramaticală a limbajului pancartelor, una fără egal în întreprinderi de acest fel, trădând grija extraordinară pentru soarta naţiunii care vorbeşte această limbă?

Emoţie generează şi curăţenia ireproşabilă lăsată în urma lor, în pieţele ţării, de aceşti patrioţi protestatari, strălucind prin deschidere şi încredere în forţa unirii, atitudine punându-i în flagrantă opoziţie cu indicibila murdărie etică a dezinformatorilor şi calomniatorilor lor de la televiziuni, care fredonează, împreună cu liderii coaliţiei PSD-ALDE, melodia dezbinării şi arii antisemite, xenofobe, antigermane, antieuropene şi antidemocratice? De pildă basmul divizării ţării (menit, prin inducerea fricii de-o destabilizare profitabilă potenţialor duşmani ai României, să prevină participarea oamenilor la proteste). Ori mitul multinaţionalelor, care, chipurile, ar conduce din umbră spontanele  proteste, împreună cu duşmani imaginari ca Iohannis, Soros, Cioloş.

Revoluţia civilităţii n-a simţit nevoia să le răspundă în mod direct. Spre a nu se macula, într-o ţară condusă  de o clasă politică profund minată de corupţie, faţă de care s-a plasat într-o poziţie de mefienţă, ori de opoziţie diametrală, această nouă revoluţie de catifea se fereşte de multe. Se teme să se lase capturată, confiscată şi, ca atare, deşirată. I-e frică să-şi rişte unitatea vorbind prin delegaţi şi interpuşi, deci altfel decât prin ea însăşi.

Motiv pentru care, deşi, altfel decât alte mişcări de masă, cu excepţia revoluţiei cehe, este alcătuită, vădit, din partea cea mai educată, mai informată şi mai dinamică a neamului, revoluţia civilităţii preferă să simtă la unison, mai degrabă decât să conceptualizeze dispersant. Sarcina de a cugeta au preluat-o într-o manieră de extremă transparenţă, perfect adecvată unei revoluţii a luminii, prietenii ei din reţelele de socializare, care constituie agora, piaţa centrală, dispeceratul, inima pulsândă, sufletul viu şi creierul mişcării.

Or, aici, pândesc cele mai multe capcane. Unele par mai periculoase decât manipulările fie subtile, fie de doi lei ale unei puteri încolţite, cupide, şmechere, dar şi, totodată, stupide. Care şi-a concentrat contraatacul direcţionându-şi artileria spre Klaus Iohannis. Căci îl consideră pe preşedinte singurul beneficiar politic posibil al revoluţiei şi, ca atare, iniţiatorul ei, de vreme ce nu poate concepe scularea miraculoasă din paralizie a românilor. Fiindcă a recunoaşte trezirea lor, cu ajutorul informaţiei globalizate, din somnul raţiunii care a generat actuala majoritate parlamentară şi pe guvernanţii ei penali înseamnă a-şi admite condiţia de lideri inepţi, ignari şi infami.

În consecinţă, gaşca borfaşilor temporizează. În replică la revendicarea străzii, cerând univoc demisia guvernului, puterea mizează pe mitul unei legitimităţi care, odată obţinută prin alegeri, ar fi, pasămite, imperisabilă, deşi i-e foarte clar că democraţia şi statul de drept se întemeiază pe încredere. Care, odată compromisă de maniera şi scopul adoptării OUG 13, delegitimează fără drept de apel executivul şi face necesare alegeri noi.  

Oligarhia mai speră, concomitent, în concordanţă cu ontogeneza ei, în factori ca fiertul iliescist al revoluţionarilor în sucul propriu, în oboseală, în frigul iernii şi, mai ales, în scindarea protestelor prin concesii parţiale sau părelnice, precum OUG 14. În ajutor îi vine teama revoluţionarilor de a se murdări, prin politizare, precum şi lipsa lor de entuziasm în a-şi  conferi un leadership capabil, dar vulnerabil la acuza conspiraţionistă.

Or, marea capcană e chiar menţinerea în logica grupului infracţional organizat. Căci izolarea în logica adversarului privează revoluţia civilităţii de o conducere articulată, în stare să înţeleagă în ce punct se află ţara şi să deblocheze calea spre joncţiunea forţelor democratice capabile s-o scoată din criză. Aceeaşi frică, profitabilă pentru putere, grevează şi o bună parte a opoziţiei parlamentare.

Care nu pare să fi înţeles că şi revendicarea anticipatelor, nu doar a demisiei guvernului, a devenit perfect legitimă şi necesară, în condiţiile create de o conducere cu propensiuni totalitare, ale cărei fapte, decizii şi luări de poziţie i-au risipit complet capitalul de încredere obţinut prin scrutin. În fond, tocmai această suită de antiperformanţe i-a vexat şi determinat pe români să treacă Rubiconul.

Cu urechea lipită de sufletul şi de nevoile naţiunii, revoluţionarii par, intuitiv, să înţeleagă situaţia mai bine decât unii formatori de opinie care afirmă că-i susţin. Mulţi simt că, odată aruncate zarurile, alea iacta est; că nu mai este cale de întoarcere, dacă românii refuză să le mai permită hoţilor să fure şi această revoluţie.