1. Inhalt
  2. Navigation
  3. Weitere Inhalte
  4. Metanavigation
  5. Suche
  6. Choose from 30 Languages

Vocile celorlalţi

Revista 22: Povestea patriei mele mici

Mărturisesc cu mâna pe inimă că nu ştiu nici până astăzi cine este Elodia şi ce-a făcut ea. Şi asta pentru că n-am întârziat niciodată, zapând, mai mult de câteva se­cunde, pe OTV.

default

Am avut de fiecare dată senzaţia că, rămânând să privesc ecranul tabloid şi titlurile obscene care-l traversau în toate sensurile, aş semăna cu un tip care îşi oferă voluptatea perversă de a-şi face plimbarea zilnică printr-un cartier rău fa­mat. Treptat, în aceşti ultimi ani, am făcut tot ce se putea ca să mă apăr de figurile groteşti care populau ecranele televizoarelor şi care încercau, bătând seară de seară cu pumnii în uşa intimităţii mele, să-mi pă­trundă în casă. M-am apărat cum am putut mai bine de nisipul vorbelor lor, de reaua lor credinţă, de miasmele pe care furtunile pornite din „patria mare“ le mânau înspre mine.

Şi totuşi, nu puteam trăi doar apărându-mă de „patria mare“, cea care, până în 1990, mă pusese sub urmărire ca pe un infractor, iar după 1990 îmi cenzurase, în câteva rân­duri, speranţele. Trebuia să locuiesc şi eu undeva. Aveam şi eu nevoie de o ţară sau, măcar, de un trib.

Şi aşa s-a născut ideea „patriei mici“, a Ro­mâniei mele de buzunar. Ea era populată de câteva figuri tutelare, de „părinţii fon­datori“ (Regele Carol I, Maiorescu, Bră­ti­e­nii, P.P. Carp), de câţiva mari înaintaşi, de câteva locuri ale copilăriei, de o mână de prieteni, adică de fiinţele acelea minunate pentru care albul era alb, negrul negru şi cu care, în linii mari, conveneam şi în pri­vinţa celorlalte culori şi nuanţe ale lumii.

Cititi articolul integral in Revista 22.

Link-uri www