1. Inhalt
  2. Navigation
  3. Weitere Inhalte
  4. Metanavigation
  5. Suche
  6. Choose from 30 Languages

Europa

Reuniunea de la Ventotene rănește societățile ieșite din comunism

Liderii europeni s-au întâlnit într-un loc simbolic pentru ideile federalismului european: insula Ventotene, acolo unde comunistul Altiero Spinelli a redactat faimosul său program de unificare europeană.

default

Insula Ventotene (în dreptul ei San Stefano)

Reuniunea din insula Ventotene este un summit restrâns, care îi reunește pe liderii Germaniei, Franței şi Italiei înaintea reuniunii Consiliului European din septembrie. După referendumul din Marea Britanie, cancelarul Germaniei, Angela Merkel, a inițiat aceste întâlniri în trei, cu scopul de a impulsiona proiectul european confruntat în ultima vreme cu atâtea tendințe centrifuge. Cuplul franco-german, considerat multă vreme motorul Uniunii Europene, tinde să devină, după plecarea britanicilor, un triumvirat, deși e prematur să definim politica europeană în termeni atât de preciși. În orice caz, Brexit-ul a schimbat raportul de forțe și pretinde un alt sistem de ”alianțe”.

Insula Ventotene, un petic de pământ de câțiva kilometri pătrați care nu are prin el însuși nimic prestigios, a fost aleasă cu tot dinadinsul grație asocierii sale cu Altiero Spinelli și cu manifestul federalismului european redactat în 1941 împreună cu Ernesto Rossi. Amândoi, comuniști și opozanți ai regimului Mussolini, primiseră domiciliu forțat pe această insuliță care tinde să devină un loc de pelerinaj pentru federaliștii europeni. Agenda reuniunii cuprinde un moment simbolic central: reculegerea la mormântul lui Altiero Spinelli, care a fost adus aici la moartea sa în 1986.

După toate aparențele, liderii Uniunii au înțeles că o construcție durabilă are nevoie de temeiuri istorice și de un mit fondator și au ales să se plaseze sub semnul lui Altiero Spinelli și al antifascismului comunist antebelic. Dacă Italia și Germania au renăscut după război sub regimul democrației creștine, vedem astăzi, nu fără uimire, că sunt recuperate figuri emblematice ale stângii marxiste, care denunțau încă de pe atunci, cu energie, democrațiile naționale. Militanții de astăzi ai stângii tradiționale au la rândul lor motive de nedumerire, căci în optica lor liderii actuali ai Europei nu sunt altceva decât exponenți perfecți ai capitalismului global. Prin urmare nu anticapitalismul lui Spinelli și comilitonilor săi îi unește, ci altceva.

Altiero Spinelli (1907 - 1986)

Altiero Spinelli (1907 - 1986)

Pe agenda politică imediată se află desigur emigrația și repartizarea automată a refugiaților în țările membre ale Uniunii Europene ca și tentative de a crește atractivitatea Uniunii prin amplificarea programului studențesc Erasmus sau proiecte mai noi, și de o mai mare dificultate, ca punerea în comun a industriilor militare. Dar toate acestea au ca țel restrângerea progresivă a politicilor naționale în beneficiul celor europene. Și exact în acest punct are loc întâlnirea liderilor politici de azi cu Altiero Spinelli. Programul său urmărea în primă instanță combaterea ”forțelor reacționare”, care, după înfrângerea Germaniei naziste, s-ar fi putut regrupa cu susținerea anglo-americanilor pentru ”a restaura statul național”. El propunea de aceea ”abolirea definitivă a diviziunii Europei în state naționale și suverane” încă din prima clipă a păcii, mai înainte ca forțele reacționare să profite de sentimentul patriotic rănit grav de război. ”Sfărâmarea majorității statelor continentului sub tăvălugul german - scria Spinelli - a unificat deja destinele popoarelor europene, chemate să se supună deopotrivă puterii hitleriste sau, dimpotrivă, după prăbușirea acesteia să întâmpine o criză revoluționară în urma căreia să nu mai fie divizate de structuri etatice ferme”.

Prizonierii de la Ventotene, care scriau acest manifest în clandestinitate, erau, desigur, comuniști și vizau în prealabil răstunarea ordinii sociale tradiționale bazate pe proprietatea privată și dominația spirituală a Bisericii creștine, dar ceea ce le-a asigurat o lungă posteritate este poate în primul rând denunțarea statelor naționale. Comuniștii occidentali au devenit între timp, cu toții, socialiști, ecologiști și federaliști europeni, abandonând proiectul revoluției violente pe care Spinelli nu îl excludea însă cu totul în 1941, deși își lua unele precauții: ”Democrații nu renunță la violență din principiu; dar ei doresc să o utilizeze doar atunci câmd majoritatea este convinsă că ea se dovedește indispensabilă”.

Cu siguranță că liderii europeni reuniți la Ventotene nu au aceeași credință socialistă ca Altiero Spinelli din anii '40 ai secolului trecut, reținând mai cu seamă internaționalismul acestuia și denunțarea democrației naționale. Cu toate acestea omagiul adus unui fost comunist, unui autor care nu excludea revoluția violentă, rănește profund societățile din răsăritul Europei care au cunoscut aievea ”violența revoluționară”.

În luna iunie, cu ocazia vizitei președintelui Germaniei Joachim Gauck la București, Andrei Pleșu atrăsese atenția asupra unui obstacol în calea unificării europene, care rezidă în memoria diferită asupra istoriei recente și în chipurile, uneori, divergente în care experiențele trecutului sunt valorificate în Est și în Vest. O Europă unificată în mod real, spunea filosoful român, s-ar cuveni să așeze la temelia ei nu doar denunțarea fascismului, ci și a comunismului, ca experiențe politice deopotrivă odioase și irecuperabile. E un sentiment larg răspândit în țările foste comuniste, aici unde complezența occidentalilor față de totalitarismul de stânga nu încetează să provoace mari contrarietăți și reticențe.