Resuscitarea procesului de pace

Declaraţia premierului italian se bucură de multă pondere la Ierusalim, dat fiind că, între liderii europeni, Berlusconi e considerat a fi cel mai bun prieten al Israelului.

Deşi li se atribuie frecvent partea leului din vina pentru actualul impas al procesului de pace din Orientul Mijlociu, aşezările evreieşti nu constituie, în realitate, decât o problemă relativ minoră. Mult mai gravă e lipsa voinţei şi a capacităţii părţilor implicate în conflict de a proceda la aplanarea lui.

Mult invocat în ultimii ani, aşa-numitul proces de pace din Orientul Mijlociu e de fapt mort în păpuşoi. Nu de azi de ieri, ci încă la de la finele anilor '90.

În siajul acordurilor de la Oslo şi revenirea, cu acord israelian, a liderului OEP, Yasser Arafat, legendarul ex-şef terorist, în Ţara Sfântă, administraţia Clinton a întreprins eforturi ample spre a obţine soluţionarea complexului conflict dintre evrei şi arabi. În speranţa că Arafat şi-a abandonat extremismul şi e gata să parvină la un acord negociat, Clinton şi prietenul său laburist Ehud Barak, pe-atunci premier israelian, i-au propus lui Arafat un plan de pace stipulând în esenţă împărţirea Ţării Sfinte de-a lungul liniilor de demarcaţie din iunie 1967.

Urmau să fie făcute doar corecturi nesemnificative, care să permită Israelului să-şi menţină cele câteva mari aşezări evreieşti de malul apusean al Iordanului. In schimb palestinienii ar fi beneficiat de compensaţii teritoriale din partea statului evreu. Concomitent, ei ar fi obţinut nu doar fâşia Gaza, ci şi controlul asupra mult-disputatului est al Ierusalimului.

Acest plan a eşuat, respins fiind de către Arafat. Apoi, liderul OEP a declanşat cea de-a doua intifada. La un deceniu de atunci, Orientul Mijlociu e mai departe decât oricând de o soluţie negociată.

Preşedintele american Obama s-a văzut el însuşi nevoit, săptămâna trecută, să admită că s-a înşelat, că părţile angrenate în conflict nu sunt dispuse să treacă la concesiile majore de care ar fi nevoie pentru deblocarea tratativelor. Spăşita recunoaştere a propriei neputinţe americane survine după naufragiul repetatelor tentative ale emisarului special al SUA, George Mitchell, de a urni din loc căruţa negocierilor. Tratativele continuă să fie blocate de insistenţa palestinienilor de a refuza reluarea discuţiilor până la un îngheţ complet al activităţilor de construcţie în toate aşezările evreieşti.

Evident, condiţionarea unei reluări a negocierilor atât de către palestinieni, cât şi de sirieni, pentru care o eventuală recuperare a podişului Golan constituie premiza dialogului cu statul evreu, reprezintă doar două dintre obstacolele majore din calea relansării procesului de pace. Lor li se adaugă o lipsă vădită de entuziasm pentru acest proces, considerat la Ierusalim imposibil de dus la bun sfârşit, din partea responsabililor israelieni.

Fapt este, că repetatele rateuri din trecut ale acestui proces nu puteau rămâne fără consecinţe. Timpul pierdut acum 10 ani şi după evacuarea, de către israelieni,a fâşiei Gaza, în 2005, se răzbună acum. Discreditarea procesului de pace prin cea de-a doua intifada, precum şi războaiele israeliene cu Hamas şi Hizbullah, organizaţiile musulmane extremiste controlate de Iran, au redus substanţial voinţa beligeranţilor de a face pace prin intermediul unor noi concesii. La toate acestea se adaugă pericolul mortal pe care-l reprezintă ambiţiile nucleare ale regimului de la Teheran, care nu s-a mulţumit să nege Holocaustul ci şi-a anunţat în repetate rânduri şi propensiunea spre un genocid împotriva adresa statului evreu.

Pe acest fundal şansele unei relansări a procesului de pace sunt egale cu zero. Re-amplificarea acestor şanse depinde, fireşte, în cea mai largă măsură, de voinţa taberelor angrenate în conflict. Dar, indiferent dacă SUA vor trece la măsuri diplomatice punitive sau nu, această voinţă nu se va ivi câtă vreme puterile occidentale nu vor izbuti să înlăture pericolul iranian din complexa ecuaţie a Orientului Mijlociu.

Autor: Petre M. Iancu
Reactor: Robert Schwartz