1. Inhalt
  2. Navigation
  3. Weitere Inhalte
  4. Metanavigation
  5. Suche
  6. Choose from 30 Languages

Europa

Resetul Germaniei şi al Europei

Dacă, accidentat grav într-o coliziune, de pildă, intrai în luna august în comă şi îţi reveneai abia acum, nu ţi-ai mai fi recunoscut patria, dacă se întâmpla să fie Germania.

Criza refugiaţilor a schimbat-o în câteva luni, din temelii. Şi Europa se schimbă în ritm alert.

Înaintea accidentului ai fi ştiut că Germania e o ţară perfect organizată, eficientă, uşor inflexibilă în materie de aderenţă la reguli şi legi, bine condusă de un guvern centrist, bucurându-se de un larg sprijin popular şi parlamentar, a cărui autoritate se întărise formidabil.

Căci avusese nu numai norocul de a fi la comanda unei mari puteri comerciale, cu o economie axată pe export, duduind de ani de zile, în contextul unui continent cam nevolnic, inept şi neperformant, ci şi de a conduce, practic, Uniunea Europeană din succes în succes.

La adăpost, aparent, de terorismul islamist care a lovit din greu Franţa şi Danemarca, după ce a însângerat în deceniul trecut Spania şi Marea Britanie, Germania Angelei Merkel se impusese spectaculos, în vară. La finele unei crize financiare potenţial fatale, în faţa unei Grecii revoltate care optase politic pentru extremism şi iresponsabilitate bugetară, Berlinul rezistase cacialmalelor repetate ale Atenei şi triumfase.

Apoi au început să vină în valuri refugiaţii. De la înălţimea poziţiei ei de cancelar, de şefă a principalei puteri economice şi politice europene şi de cea mai influentă femeie politician din lume, Angela Merkel şi-a afişat imperturbabilă suveranitatea şi convingerea inebranlabilă că „vom reuşi”. Fortificată de conştiinţa că Germania are o majoritate de stânga, precum şi de foamea de forţă de muncă a marilor concerne, ahtiate după mână de lucru într-o ţară cu un echilibru demografic tot mai precar, Merkel a pus pe butuci acordul de la Dublin.

Înţelegerea, suspendată de la finele lunii august, stipulează obligativitatea refugiaţilor de a cere azil în prima ţară liberă în care pătrund. Trecerea de graniţele ei îi transformă pe refugiaţi în emigranţi. Or, declaraţiile umanitare ale şefei executivului berlinez, interpretabile ca filomigraţioniste, precum şi siguranţa ei, uşor iraţională, că Germania va face faţă lesne oricărei încercări, au avut nu doar darul de a cataliza afluxul imigraţionist, intensificându-l masiv. Au plonjat în perplexitate şi bună parte din restul Europei, determinând Germania de centru şi de stânga, cea sărbătorindu-şi voios propria toleranţă şi ospitalitate, să dea din cap dezaprobator şi suficient.

Aş putea înţelege orice şoc, oricât de amplu, al celor treziţi acum, după ce, accidentaţi atunci, au agonizat în acest răstimp. Cu flori în gări şi urşi de pluş pentru refugiaţi pe retină le-ar fi scăpat o involuţie dramatică în Europa. Unde graniţele, tratatele, dreptul internaţional şi suveranitatea statelor au început prin a nu mai fi, de la un moment dat‚ în vigoare. Iar în ecou, de la estici la parte din alegătorii francezi, europenii au uluit Berlinul politic, refuzând, cu liderul creştin-social bavarez Horst Seehorfer şi cu prietenul său maghiar Orban în frunte, să urmeze linia trasată de Angela Merkel.

Ce a rămas deci azi, din ceea ce revista Forbes califica drept cea mai influentă femeie din lume? Parcă doar umbra ei. Căci oraşele şi satele germane icnesc din toate încheieturile pentru că n-au cum să facă faţă poverilor pendinte şi mai ales misiunii sisifice de a integra rapid sutele de mii de nou-veniţi. Al căror şir pare să se fi pierdut, după cum reiese dintr-o replică a guvernului la o cerere de lămurire a opoziţiei. Astfel, executivul nu ştie câţi refugiaţi sunt în Germania. Sunt atât de mulţi că n-au mai putut fi înregistraţi.

Iar pe plan extern Merkel cerşeşte, fără vreun succes perceptibil, ajutorul vecinilor Europei, cu tot cu tiranii din rândurile lor, spre a seca, prin ei, afluxul de refugiaţi.

Reacţiile politice sunt pe măsură. Opoziţia de stânga afirmă că alianţa guvernamentală berlineză se dovedeşte nu doar incapabilă să guverneze, ci chiar şi să administreze. Aşa vede lucrurile stânga. Din care face parte şi SPD. Or, incredibil pentru mulţi observatori ai scenei politice germane din vară, chiar şi în rândul social-democraţilor germani a sporit, între timp, masiv, numărul celor care revendică limitarea grabnică a imigraţiei.

La dreapta lucrurile stau mai rău. Căci a apărut în lumea conservatoare o disidenţă crescândă, pe cale de a se stabiliza şi de a se ancora definitiv în spaţiul politic german. S-a îngroşat şi întărit sensibil, în această zonă a spectrului politic, populismul unor mişcări extra parlamentare gen Pegida şi Alternativa pentru Germania, ce frizează extremismul rasist şi islamofob. Alarmant e că destructurarea scenei politice clasice s-a produs fără ca partidele democratice să profite de pe urma erodării popularităţii CDU. Confruntată cu o revoltă în propria ei Uniune Creştin-Democrată care a cuăprins chiar şi grupul ei parlamentar berlinez, Merkel s-a retras.

După ce dăduse semne că, excedată de rezistenţa lui la cursul ei lax în chestiunea refugiaţilor, îl va marginaliza pe ministrul federal de Interne, ori îl va demite, cancelara, dimpotrivă, s-a repliat în carapace şi i-a creat un neobişnuit de amplu spaţiu de manevră. De care Thomas de Maiziere s-a folosit plenar, nu doar spre a anunţa, fără consultări prealabile, restrângerea drepturilor refugiaţilor, inclusiv sirieni, de a-şi întregi familiile în Germania, ci şi spre a repune tacit şi unilateral în vigoare acordul de la Dublin.

Stupoarea presei politic corecte e imensă. La fel cea a unui larg segment al opiniei publice. Nu puţini se întreabă oare cine a ajuns, de fapt, să conducă Germania? Şi încotro? Pe moment, cancelara le pare unora să-şi fi luat o pauză de reflecţie, altora să descrie, tacit, o voltă politică necesară, dar, posibil, tardivă.

Căci Europa integrată stă să se prăbuşească, nu doar din pricina construcţiei de noi garduri la frontiere, pe model maghiar, de pildă în Slovenia sau Austria, ci, mai cu seamă, a efectelor potenţial devastatoare, din unghi democratic, iscate în corpurile politice de migraţionismul necontrolat.

Ceea ce Merkel pare să fi subestimat grav a fost sever îngrădita capacitate de absorbţie actuală a europenilor, în condiţiile în care nici estul, nici sudul continentului nu funcţionează economic ireproşabil.

Apoi, propensiunea lor pentru acceptarea unei masive imigraţii musulmane n-avea cum să nu fie limitată, de vreme ce integrarea ei, într-un vest terorizat demult de extremism islamist, a dat rateuri spectaculoase, manifestate între altele în ianuarie, în actele teroriste de la Charlie Hebdo, ori din capitala daneză Copenhaga.

Ce va fi nu se prea ştie. Probabil e însă ca nu doar România, ci şi Germania şi Europa în ansamblul lor să se afle înaintea unui amplu reset. Rămâne doar de sperat că va fi democratic.