1. Inhalt
  2. Navigation
  3. Weitere Inhalte
  4. Metanavigation
  5. Suche
  6. Choose from 30 Languages

România

Religia în şcoală: o veche polemică nouă

Un protocol încheiat de Ministerul Educaţiei cu Biserica Ortodoxă a resuscitat polemica legată de predarea religiei în şcolile publice şi, în cele din urmă, de relaţia dintre Stat şi Biserică.

S-a discutat recent cu multă aprindere dacă Biserica ar avea dreptul să-şi dea avizul în ce priveşte numirea profesorilor de religie. Mulţi au susţinut că ar fi un amestec nepermis al Bisericii în afacerile Ministerului Educaţiei şi o dovadă că Statul nu respectă criteriul laicităţii.

Obiecţia nu a fost bine argumentată. Dacă există profesori de religie creştin-ortodoxă care predau în cadrele stabilite de lege, este firesc ca cea mai înaltă competenţă în materie să-şi dea avizul. Până de curând se obiecta – şi pe bună dreptate – că unii profesori de religie sunt inculţi şi habotnici, provocând situaţii inadmisibile. Or, Biserica Ortodoxă este prima care să fie îngrijorată de compromiterea acestei discipline şcolare. E adevărat că Biserica nu are nicio obligaţie legală, are în schimb o mare răspundere morală, căci ea este aceea care a înduplecat guvernele din trecut să accepte religia ca disciplină şcolară obligatorie.

Să remarcăm însă că adevărata ţintă a acestor critici nu a fost protocolul încheiat între BOR şi administraţia şcolilor, ci faptul însuşi că religia e disciplină obligatorie. Acesta este subiectul care revine mereu într-o formă sau alta, căci face parte dintr-o mare preocupare a timpului nostru. Restul sunt simple detalii.

În general, problema este atacată din unghi constituţional: dacă acceptăm în mod riguros caracterul laic al statului, atunci ar trebui să anulăm obligativitatea religiei. Ea ar putea fi totuşi predată în cadrul unui curs de istorie a religiilor, în care să fie vorba şi despre hinduism, zoroastrism, şamanism şi aşa mai departe. Argumentul acesta este foarte răspândit mai ales printre oamenii educaţi. În varianta radicală însă, religia ar înceta cu totul să facă obiectul preocupărilor şcolare. Şi în varianta moderată, şi în cea radicală, miezul constă în aversiunea faţă de forma ”dogmatică” a educaţiei. Ceea ce nu poate fi supus gândirii critice şi revizuit în permanenţă nu ar trebui să participe la constituirea canonului şcolar.

Admitem că este o argumentaţie puternică, dar care nu acoperă toate unghiurile. Întrebarea, ignorată cel mai adesea, este dacă identitatea noastră datorează ceva culturii creştine şi tradiţiilor religioase în general. Şi dacă răspunsul este ”da”, cum să facem ca oamenii tineri să nu rupă orice contact cu sursele propriei identităţi. Dacă orice referinţă la vechea lume religioasă va dispărea din cultura comună, propriile noastre oraşe, monumente, locuri turistice vor deveni nişte hieroglife imposibil de descifrat. Pictura murală de pe pereţii bisericilor din toată Europa, organizarea spaţiului în vechile monumente, structura însăşi a vechilor burguri, ca să nu mai vorbim despre manuscrise şi o mulţime de alte lucruri, cum ar fi conceptele politice sau faptele de limbă, vor deveni simboluri neînţelese.

În România anilor noştri, destui oameni vârstnici care vin de la ţară se plâng că nu înţeleg nimic din afişajul stradal, care abundă în expresii obscure nu doar datorită anglicismelor, ci şi din cauza unor aluzii greu inteligibile. Cine nu este iniţiat în bătălia comercială a brandurilor riscă să nu priceapă nimic din reclame. Pentru aceşti oameni, strada marilor oraşe e o realitate perfect opacă. Înainte de a-i dispreţui pentru ignoranţa lor, ar trebui să devenim conştienţi că riscăm să devenim, întrucâtva, asemenea lor, locuitori ai unei lumi a cărei semnificaţie s-a pierdut şi care ne asaltează prin absurdul ei la fiecare colţ de stradă veche. Aşa cum ţăranii neiniţiaţi în limbajul complicat al comerţului global îl reprezintă pe omul trecutului care şi-a tăiat punţile către viitor, noi vom fi oamenii viitorului care îşi taie acum cu multă asiduitate şi astuţie retorică punţile către trecut. Copiii noştri educaţi în spiritul rigorii seculare vor fi nişte analfabeţi incapabili să descifreze semantica spaţiului pe care îl locuiesc.

Analfabetismul acesta şi-a făcut apariţia de multă vreme şi sporeşte de la o generaţie la alta. Nici măcar intelectualii nu vor mai fi capabili să surprindă spontan sensul unei imagini, căci cheia se află în lectura Bibliei, o carte care pe cât este de răspândită, pe atât va fi mai puţin cunoscută. Aceasta va fi moartea adevărată a culturii europene: lumea veche va deveni ilizibilă şi din momentul acela va fi destinată uitării, distrugerii sau demolării. E mult mai uşor să distrugi ceea ce nu înţelegi şi ceea ce îţi este străin. Urmaşii noştri vor fi nişte barbari blânzi şi raţionali, care vor distruge cu bune argumente tot ce are mai frumos Europa.

Se poate obiecta că o istorie a culturii care să cuprindă şi elemente ale creştinismului ar fi suficientă pentru a întreţine comunicarea cu lumea veche, dar este o simplă iluzie. O disciplină care să se numească ”Istoria religiilor” nu poate fi introdusă decât în clasele mari şi, prin forţa împrejurărilor, nu ar putea conţine decât abordări sumare. Ar fi ca şi cum în loc să înveţe temeinic una sau două limbi străine, elevii ar învăţa expresii uzuale din toate limbile pământului.

Iată, aşadar, că nu este deloc suficient să repetăm obsesiv ideea separaţiei dintre Stat şi Biserică. Problema e mai complicată decât pare la prima vedere. Religia predată în şcoală nu poate fi o formă de îndoctrinare nici dacă şi-ar propune, pentru simplul fapt că religia nu e doctrină, ci în primul rând un mod de viaţă cu rigori care nu sunt în niciun fel suplinite de materia şcolară. Biserica ortodoxă sau alte culte care susţin predarea religiei în şcoală au interesele lor, dar Şcoala, care este separată de Biserică, ar avea ea însăşi interesul specific de a întreţine relaţia tinerei generaţii cu trecutul şi cu sursele propriei identităţi.