1. Inhalt
  2. Navigation
  3. Weitere Inhalte
  4. Metanavigation
  5. Suche
  6. Choose from 30 Languages

România

Relansarea unionismului

România a serbat unirea politică a tuturor provinciilor româneşti, într-o ambianţă mai atentă ca niciodată la situaţia din Republica Moldova.

default

Miting de solidaritate cu Moldova la Bucureşti, în timpul violenţelor de la Chişinău din aprilie 2009

Anul acesta, aniversarea Unirii de la 1 Decembrie 1918 a fost acompaniată de zvonuri unioniste mai explicite ca niciodată. Momentul lansării lor a fost bine ales, deoarece la 1918 nu doar Transilvania şi Bucovina deveneau părţi integrante ale regatului României, ci şi Basarabia.

Este adevărat că, spre deosebire de celelalte provincii, Basarabia era cea mai puţin pregătită pentru această fuziune politică, dar destrămarea Rusiei ţariste, provocată de revoluţia bolşevică, a precipitat foarte mult lucrurile.

La 1918, basarabenii doreau, în realitate, să îşi păstreze autonomia provincială într-un fel de stat federativ şi este cît se poate de grăitor că, doar cu 13 ani mai înainte, nici nu le trecea prin cap să se unească cu România.

La 1905, programul Partidului Naţional Român din Basarabia, un partid de orientare narodnică, avea ca ţel maximal un statut de autonomie faţă de Moscova: „noi vroim să luptăm pentru dezrobirea noastră ca moldoveni şi ţărani cetăţeni ai statului Rus”.

Cât priveşte unirea cu România, ea părea să fie foarte puţin dezirabilă, câtă vreme clasa ţărănească, în numele căreia vorbea cu precădere Partidul Naţional, avea în dreapta Prutului o condiţie cât se poate de jalnică. Unirea cu Regatul era, mai mult decât în oricare altă provincie, subordonată problematicii sociale.

Nici în Transilvania problema ţărănească sau a drepturilor electorale nu era neglijată, dar „în ţările de sub Coroana Sf. Ştefan” problema identităţii naţionale dobândise prin ea însăşi un dramatism pe care basarabenii nu îl cunoşteau.

Unionism şi strategii geopolitice

Tema unirii a revenit aşadar anul acesta chiar în preajma alegerilor de la Chişinău şi aproape de 1 Decembrie.

La Bucureşti, în cercurile „informate” se crede că SUA încurajează aspiraţiile unioniste din motive strategice, dar este cert că aceste evoluţii sunt încurajate public de institute americane private, care au puterea de a influenţa opinia publică internaţională.

În analiza pe care George Friedman de la Stratfor o dedică Republicii Moldova, el recomandă Moldovei unirea cu România: „Moldova, scrie Friedman, a fost odată parte a României. Apoi a făcut parte din Uniunea Sovietică. Moldova doreşte, de aceea, foarte mult să facă parte din ceva. Dar URSS nu mai există, UE are şi aşa prea multe probleme, aşa încât nu a mai rămas decât România”.

Preşedintele Traian Băsescu a vorbit el însuşi de posibilitatea unirii, pe care a plasat-o însă diplomatic într-un orizont mai îndepărtat şi abia după admiterea micii republici în UE. S-a creat aşadar o stare de emoţie, chiar dacă aceste declaraţii nu sunt legate de acţiuni imediate.

Substratul social al naţionalismului istoric

Marea problemă este că România, cel puţin, nu are o idee clară despre ce ar însemna această unire. Proiectul politic de la 1918 conţinea, dincolo de unificarea politică, un program de reforme sociale aproape revoluţionare.

Idealul naţional, democratic prin excelenţă, nu ar fi avut nici o forţă dacă nu ar fi fost subîntins de reforme populare de anvergură, aşa cum au fost destrămarea marilor latifundii şi împroprietărirea ţăranilor sau adoptarea votului universal.

Prin actul de la 1918, naţiunea însăşi urma să fie redefinită, incluzând în cadrele ei toate stările sociale din toate provinciile încorporate. În discursul său din Senat, referitor la proiectul de modificare a Constituţiei, din 6 mai 1917, I.I.C. Brătianu stabilea premisele schimbării, cerînd plenului „să înscrie în Constituţie cele două principii fundamentale ale reformelor: sufragiul universal şi exproprierea”.

Regatul României se pregătea aşadar încă înainte de a obţine victoria să ofere noilor sosiţi o condiţie mult superioară aceleia în care se găseau.

Astăzi, în schimb, este greu de evitat impresia că, în absenţa unui proiect naţional de anvergură, unul capabil să reunească şi să stimuleze forţele creatoare ale societăţii, unii politicieni nu fac decât să exalte profitabil o idee inconsistentă.

Autor: Horaţiu Pepine
Redactor: Ovidiu Suciu