1. Inhalt
  2. Navigation
  3. Weitere Inhalte
  4. Metanavigation
  5. Suche
  6. Choose from 30 Languages

România

Relaţia dintre preşedinte şi procurorii şefi

Opinia publică manifestă neîncredere nu atât faţă de procurori, cât faţă de oamenii politici care i-au numit, faţă de buna lor credinţă şi faţă de probitatea cu care îşi îndeplinesc aceştia mandatul electiv.

Preşedintele, Traian Băsescu, a făcut o declaraţie echivocă cu privire la cei doi candidaţi pentru şefia parchetelor propuşi de către ministrul Justiţiei: "Pot să fac o glumă, să spun: depinde cât de bun avocat va fi doamna Pivniceru, pentru că vom avea o discuţie cu dosarele pe masă. Nu pot să refuz această discuţie”.

Tensiunea se păstrează şi ea alimentează şi polemica electorală, chiar dacă nu există o discuţie extinsă despre aceste subiecte. Şi este păcat că nu se discută mai mult, deoarece numirea procurorilor stă în puterea preşedintelui mai mult decât desemnarea primului ministru. În cazul viitorului şef de guvern, preşedintele de republică este limitat de constituţie, dar în cazul procurilor el are puteri mai largi. Aici se află de fapt miezul intim al organizării judiciare.

Sistemul politic românesc a prevăzut prin reformele succesive un control exterior sistemului judiciar şi, dacă termenul nu ar fi grav contaminat, am putea spune un control politic sau democratic. Ultima garanţie că procurorii nu se lasă în voia pasivităţii este intervenţia factorului politic. Un procuror care încalcă legea poate fi condamnat pe cale judiciară, dar unul care nu încalcă legea, care face ce îi spune legea, dar într-o manieră atât de neglijentă, încât compromite cauza, nu poate fi sancţionat decât pe cale administrativă. Asta înseamnă că în fruntea ierarhiei ar trebui să se afle un om exigent, activ, neliniştit, unul capabil să imprime instituţiei ritm şi rigoare. Dar dacă acest om scapă oricărui control, el va înceta curând să mai fie o garanţie pentru acest tip de exigenţă: ne-o spune experienţa şi bunul scepticism faţă de natura umană.

În România s-a ajuns aşadar la un sistem care adoptă pe jumătate modelul american. Preşedintele îi numeşte pe procurorii şefi, deşi e limitat de propunerile ministrului de Justiţie. Argumentul principal a fost acela că parchetele ar fi devenit indiferente faţă de exigenţele societăţii. Aşadar putem spune că, potrivit organizării actuale, procurorii şefi în România sunt într-adevăr ”politici”, în sensul în care exprimă o voinţă politică democratică.

Principala acuzaţie adresată DNA, că ar fi infestat de influenţe partizane, derivă de fapt direct din chiar esenţa sa. Controlul politic asupra parchetelor ar trebui, teoretic, să fie chiar garanţia că ele nu decad şi că nu vor înceta să-şi facă datoria cu exigenţă şi cu imparţialitate.

E clar aşadar că nu modul de organizare a parchetelor e de vină pentru neîncrederea care continuă să planeze asupra lor, ci vicierea factorului politic. Oamenii manifestă neîncredere nu atât faţă de procurori, cât faţă de oamenii politici care i-au numit, faţă de buna lor credinţă şi faţă de probitatea cu care îşi îndeplinesc aceştia mandatul electiv. Una din marile probleme ale sistemului judiciar se vădeşte a fi în cele din urmă o carenţă democratică.

Urmarea este că din clipa în care preşedintele care îi numeşte pe procurori nu se mai bucură de încredere democratică, nici prcurorii pe care acesta îi va numi nu vor avea deplină acoperire morală. Este pur şi simplu o consecinţă a acestui sistem care pune garanţia probităţii magistraţilor în alegeri şi nu în ierarhia autonomă a sistemului.

Preşedintele Traian Băsescu, la fel ca oricine s-ar găsi în situaţia sa, ar trebui să vadă că amprenta sa personală asupra deciziei nu mai este o garanţie, ci mai curând o vulnerabilitate. Chiar dacă acest lucru este nedrept, el este real şi dacă preşedintele se va opune net propunerilor formulate de tabăra adversă, va alimenta suspiciunile.

Până acum carenţa de încredere a parchetelor în opinia publică internă a fost suplinită prin sprijinul masiv acordat de partenerii externi, SUA şi UE, dar acest lucru nu poate continua mult timp fără ca viaţa politică românească să nu decadă, ireversibil, într-o stare de cinism şi dispreţ de sine.