Regrupări geostrategice

Dacă nu  chiar de la sfârşitul primului Război Mondial, soldat, între altele, acum un secol, cu apariţia României mari.

Aceste regrupări geostrategice, catalizate de accesul la cârma SUA a lui Donald Trump şi de intervenţiile globale ale Rusiei, vizează nu numai lumea arabo-musulmană şi Orientul Mijlociu, scena expansiunii iraniene cu ajutor turco-rusesc, dar şi a înfrângerii militare a terorismului islamist marca ISIS, precum şi a revoltei anti-Assad. Ci şi Europa post-Brexit, în care Germania lui Merkel a devenit nu doar marea putere, ci şi marea necunoscută.

Germania în derivă

Pe moment, principala putere economică europeană se caută şi e departe de a se fi regăsit. Ultimele alegeri şi alunecarea perceptibilă spre dreapta a electoratului au cutremurat establishmentul politic german atât de serios, încât, premieră istorică absolută, Republica Federală şi-a epuizat în mare măsură partidele care să vrea s-o conducă.

Dacă n-ar fi neostoita poftă de a guverna a Angelei Merkel, vidul de putere ar ameninţa centrul Europei. Fiindcă, la capătul celei mai dure înfrângeri electorale din istoria lor, social-democraţii au declarat că nu mai vor să guverneze împreună cu creştin-democraţii cancelarei. Liberalii au sistat la rândul lor discuţiile menite să conducă la alcătuirea unui nou guvern de coaliţie, cu Merkel şi cu stânga ecologistă, cancelara fiind identificată ca vinovată pentru acest eşec.

Pe moment nu se întrevăd majorităţi politice şi acceptabile şi democratic pe deplin adecvate care, cu alte cuvinte, să nu fie doar numeric plauzibile, ci şi să corespundă voinţei democratic exprimate de schimbare a majorităţii alegătorilor germani.

Că, după eşecul negocierilor ei cu ecologiştii şi liberalii, Merkel l-a înduplecat pe preşedintele federal, el însuşi fost lider social-democrat, fost vicecancelar şi mână dreaptă a fostului cancelar Schröder, să insiste pe lângă SPD să accepte reluarea tratativelor bilaterale nu schimbă esenţial situaţia.

În interiorul formaţiunii social-democrate, care din mişcare şi partid de mase a ajuns cu popularitatea în batistă, nemaipărând o formaţiune eligibilă nici măcar unui număr jalnic, de doi germani din zece, există notabile rezistenţe în contra reeditării unei ”mari coaliţii” creştin-social-democrate.

Acest refuz persistent, doar în aparenţă straniu, de menţinere ori de acces la putere al unor segmente consistente ale elitei politice germane se datorează unui mănunchi semnificativ de factori. E, pe de o parte, consecinţa tactică a superstiţiei, potrivit căreia orice alianţă cu o Angela Merkel prin definiţie inconsistentă, care acoperă întregul spectru politic de la centru-dreapta la stânga, reprezintă o întreprindere în sine perdantă şi se sfârşeşte invariabil prin mahmureală şi eşec electoral.

Revoluţia conservatoare

Iar pe de altă, este, strategic, efectul sentimentului că s-a pierdut contactul cu poporul, ale cărui temeri şi aspiraţii au ajuns incomprehensibile pentru bună parte din vechile elite politice şi că această legătură, esenţială totuşi într-o democraţie,  trebuie întâi redepistată, înainte de a se putea reveni la cârmă.  

Pe val şi în concordie cu mare parte din popor se simte în schimb dreapta conservatoare, a cărei porta-voce sunt creştin-socialii bavarezi precum şi, parţial, Alternativa pentru Germania.   Întru marginalizarea celei din urmă, considerată nu doar populistă, ci şi periculoasă ca maşină bine unsă de furat voturi la dreapta spectrului politic, atât liberalii, cât şi partenerii creştin-sociali bavarezi ai lui Merkel au avansat către poziţii aproape revoluţionare, radical-conservatoare.

Or, aceste poziţii sunt ori par virtual incompatibile cu drumul spre stânga pe care a purces SPD spre a recupera o parte din electoratul ei comunizat după reformele guvernului Schröder de la mijlocul anilor 2000 şi altă parte, sustrasă de populişti după criza majoră, cea a migraţiei, care a izbucnit în 2015.

În aceste condiţii e greu de crezut că Germania se va putea extrage rapid din actualul ei marasm politic, dacă Angela Merkel refuză, în ciuda galopantei erodări a popularităţii ei, să demisioneze şi să dea frâu liber inevitabilei reaşezări şi reorientări a scenei politice germane.

În răstimp, interesele şi valorile europene, ca şi cele transatlantice, puternic afectate de proxima plecare din Comunitate a britanicilor, vor continua să sufere grav, subminate fiind, suplimentar, de polarizarea fără precedent a Europei post-sovietice, divizată cum e între axa franco-germană şi grupul de la Vișegrad.

Antitrumpismul, o cârjă ideologică pentru o elită rătăcită

Prima, cea salvată în repetate rânduri de SUA, e, la nivelul elitelor ei de stânga, care se simt  agresate de populism, pradă unui funest delir anti-american. Ca atare, îl confundă pe aparent simplistul şef al Casei Albe, proaspăt încondeiat, din motive de ură şi frustrare, de fostul său consilier şi colaborator, Steve Bannon, cu adevăraţii duşmani ai democraţiilor.

Or, e grotesc cum Bannon, demonizat până mai ieri în vestul Europei ca extremist de dreapta, şi-a redobândit, ca prin farmec, inexistenta credibilitate, devenind, mai nou, martorul principal al acuzării în procesele de intenţie intentate lui Donald Trump. Obsesiva demonizare a preşedintelui american e suspectă şi pare a servi drept cârjă ideologică în timpuri nu doar doctrinar extrem de nesigure. 

Cealaltă Europă, maghiaro-ceho-poloneză, de care ar vrea să se apropie şi regimul mafiot pe cale de a se instala definitiv la Bucureşti, mizează dimpotrivă, cu mai tot ce are mai de preţ şi nu-i e dedicat lui Putin, pe ajutorul administraţiei Trump.

Exultă, în faţa acestui spectacol al sciziunilor şi divizărilor, tiranii şi emulii lor de pretutindeni, de la Putin la Dragnea şi de la ayatolahi la Erdogan. Cel din urmă, încurajat între altele de eroarea franco-germană în votul ONU privind Ierusalimul, tocmai a declanşat la Berlin şi Paris o ofensivă diplomatică de captatio benevolentiae. 

Pare evident că, prin vizita sa în Franţa şi cea simultană a ministrului său de externe, Cavusoglu în Germania, liderul turc încearcă, pe de o parte, să obţină sprijin tactic, la Berlin şi Paris, pentru ofensiva regimului său autocratic-islamist împotriva opoziţiei democratice, a mişcării Gülen şi a eforturilor independentiste ale kurzilor. 

Pe de alta, Erdogan nutreşte şi mari ambiţii strategice. Autocratul de la Ankara ar vrea, pe cât posibil, să profite de criza democraţiei germane şi continentale, de obsesiile "realpolitice" berlineze şi de actuala rătăcire antiamericană din vestul Europei, ca să lărgească alianţa ruso-turco-iraniană prin cooptarea Franţei şi Germaniei. Doar clivajul dintre axiologia autoritarului lider islamist şi orientarea liberală a lumii occidentale i-ar mai putea, întrucâtva, tempera elanul.