1. Inhalt
  2. Navigation
  3. Weitere Inhalte
  4. Metanavigation
  5. Suche
  6. Choose from 30 Languages

România

Regrete, scuze şi iertări

Liderul socialiştilor europeni a considerat inadmisibile jignirile lui Ponta. Care şi-a regretat nefericita intervenţie. Or, a făcut-o incredibil. E timpul ca şi Schulz, Swoboda et comp să-şi pună în cap cenuşă.

Martin Schulz şi Victor Ponta la Bruxelles

Martin Schulz şi Victor Ponta la Bruxelles

A-ţi cere scuze e, în genere, un semn de nobleţe. Pălăria jos faţă de cei care, în buna tradiţie a proorocilor şi a Scripturilor aflate la temelia civilizaţiei şi a democraţiilor liberale, înţeleg nevoia de căinţă autentică şi sensul unei persuasive ispăşiri. Ea implică întodeauna hotărârea de-a schimba macazul şi de-a face bine.

Tiranii nu regretă nimic. Nici torţionarii şi nici asasinii care îi slujesc, câtă vreme nu ajung, ca Eichmann odinioară, pe mâna unor judecători în stare cu adevărat să-i pedepsească. Abia atunci, laşi cum de regulă sunt, încep să îşi regrete crimele.

Regula iresponsabilităţii morale e lesne de verificat. Dictatorii se cred toţi perfecţi. Hitler se lăsa adulat cu o plăcere dementă. Stalin, „corifeul geniilor”, îşi obliga supuşii la o ameţitoare acrobaţie retorică menită să-i întreţină cultul. Imposibil să fi fost el vinovat cumva. Nici măcar demascările ample ale lui Hruşciov n-au avut darul de a-i convinge pe ciracii săi cei mai loiali.

Cazul românesc

Şi Dej şi Ceauşescu se credeau semizei. Nici Ion Iliescu nu ştiu să-şi fi admis vreodată vreo greşeală, vreo vină pentru crimele comise după 22 decembrie 89, pentru mineriadele sângeroase care i-au pătat din greu biografia.

În principiu, oamenii din braţul înarmat al partidului său comunist, de felul lui Vişinescu, ori din organizaţiile lui de tineret ajunşi, în postcomunism, politicieni de vârf, ca Adrian Năstase, nu regretă nici ei, prin definiţie, nimic. Nu se simt vinovaţi indiferent câte acţionări în judecată şi câte condamnări penale ar avea la activ.

Bunul simţ e, pentru marii penali de la Bucureşti, un neologism pe care nu-l pricep. Delincvenţi? Ei? Aş. Vinovaţi? Da de unde. Băsescu a fost primul lider român care a avut îndrăzneala să pună capăt acestei tradiţii şi să admită frecvent că s-a înşelat, deşi erorile sale s-au dovedit, prin comparaţie, mici.

În zorii unei noi epoci de aur

În schimb, odată cu USL, au obţinut din nou acces la cele mai înalte funcţii ale statului român inşi care, pe model stalinist, nu apreciază câtuşi de puţin ideea de a-şi face mea culpa.

Dispreţul faţă de orice asumări s-a revărsat brutal asupra României post-democrat-liberale odată cu refuzul scandalos al lui Victor Ponta de a-şi recunoaşte hoţia intelectuală. Nu doar că nu s-a distanţat de propriul plagiat, dar s-a transformat în leu paraleu spre a desfiinţa, ori modifica instituţii întregi, doar ca să le împiedice să-i confirme plagiatul.

Tras de urechi de Comunitatea Internaţională după diversele atacuri aplicate statului de drept, Ponta a părut totuşi, o vreme, să se fi căit şi să se fi conformat. A mimat coabitarea. L-a trimis la plimbare pe prea filo-moscovitul ministru de externe Marga, pe care l-a aranjat cu o sinecură la ICR, de unde l-a demis din nou, după ce partenerii germani, sensibilizaţi de Herta Müller, i-au semnalat dezastrul iscat de fostul turnător.

Recidive

Apoi rostogolirea la vale a decenţei publice a continuat prin imunde şi furioase dezinformări pe linia ideologică a lui „jos Băsescu”, menite să-i intimideze pe magistraţii independenţi la televiziunile de partid.

Deşi criticat mai nou chiar şi de propria sa camarilă pentru enormitatea de nejustificat de a brusca prin absenţă nemotivată un înalt oaspete american şi de a plasa astfel România într-o lumină şi o poziţie execrabile în Occident, Ponta s-a făcut că plouă şi şi-a continuat neabătut amocul politic. Atacurile asupra statului de drept pe care le-ar fi deplorat Victoria Nuland n-ar fi fost, chipurile, ale lui, ci "ale preşedintelui", a susţinut Ponta după plecarea înaltului emisar american, demonstrând că e pregătit să le reia.

Pare că baronetul de partid şi anul electoral 2014 l-au devoalat ca lup care nu-şi poate schimba năravul, chiar dacă propaganda antenistă a continuat să-l susţină ca şi cum ar fi uşă de biserică.

În contrapartidă, prim-ministrul a legitimat prin prezenţa în studiourile Antenei 3 televiziunea unui ex-securist întreţinând sistematic campanii de linşaj mediatic.

Nici premierul însuşi nu e o mimoză. E, ca toţi şefii regimurilor totalitare şi toţi liderii democraţiilor "originale" gen Putin, Erdogan, Iliescu, apt nu doar să pună abuziv semn de egalitate între guvern şi premier, pe de o parte, cetăţeni şi ţară, pe de alta. E capabil nu doar să răstălmăcească în termeni ultranaţionalişti orice fel de critici la adresa puterii, ci ştie şi să-mpartă palme grele.

Edificatoare s-au dovedit atacurile sub centură lansate de Ponta la adresa Monicăi Macovei şi a europarlamentarului Elmar Brok, care ar avea o „gândire nazistă”. Zile în şir premierul s-a cantonat senin în monstruosul său ultraj, batjocorind memoria celor căzuţi jertfă hitlerismului.

L-a abandonat abia într-un târziu, forţat de admonestarea publică a lui Martin Schulz, cu care până şi Silvio Berlusconi s-a văzut nevoit să constate că nu e de glumit. Mai marele socialiştilor europeni a considerat inadmisibile jignirile lui Ponta. Care, prompt, şi-a regretat „nefericita” intervenţie.

Ponta, vestul, estul şi socialiştii europeni

Or, a făcut-o într-un mod completamente incredibil. Ar fi fost convingător dacă s-ar fi scuzat şi la Monica Macovei. În ce-l priveşte, Ponta a uitat de propria sa inadecvare şi de greutatea de cap a subalternilor, de la un Victor Boştinaru, la Corina Creţu şi Cătălin Ivan.

În schimb, a dat copilăreşte vina, odată în plus, a câta oară, pe o prezumtivă "greşeală" de traducere. Ca şi cum i-ar fi greu lui Ponta să facă rost de tălmaci, corespondenţi, diplomaţi şi consilieri competenţi.

Ca şi cum problema rezidă în neînţelegeri lingvistice şi nu în faptul că premierul distruge în mod iresponsabil statul de drept şi-şi smulge ţara din alianţele occidentale, aruncând-o fără să-i consulte pe români în barca dictaturilor răsăritene, în timp ce, spre a-şi masca demersul, USL îşi amplifică asurzitor stridentul discurs patriotard.

Liderii socialişti europeni nu sunt la prima tentativă de a-l ierta pe Ponta şi de a-l convinge să respecte ce-i de respectat. Alimentate de speranţe iluzorii, de-o confortabilă absenţă a lucidităţii, încercările lor s-au dovedit in corpore futile. Poate că a sosit timpul ca Swoboda, Schulz et comp. să-şi pună şi ei cenuşă în cap. Să regrete de pildă mama tuturor greşelilor, în speţă acceptarea unui PCR rebotezat, dar nu şi reformat în sânul Partidului Socialist European.