1. Inhalt
  2. Navigation
  3. Weitere Inhalte
  4. Metanavigation
  5. Suche
  6. Choose from 30 Languages

România

Regionalizarea: un proiect mult întârziat

Regionalizarea sau reîmpărţirea administrativă a ţării este o reformă legată intim de modul însuşi în care românii înţeleg viitorul nu doar al României, ci şi al Uniunii Europene.

În şedinţa de guvern de astăzi, ultima din acest an, prim-ministrul Victor Ponta a reamintit că în anul 2013 va fi abordată reorganizarea regională a ţării. Reluarea acestui mesaj în partea introductivă a şedinţei de guvern, la care asistă şi presa, ar putea fi indiciul că ne găsim în faţa unei hotărâri politice reale. O anumită îndoială persistă, desigur, căci de prea multe ori s-a vorbit fără să se facă nimic. În plus, subiectul este extrem de dificil şi, aşa cum am mai văzut în trecut, proiectul ar putea fi abandonat la primele obstacole. Eşecul recent al preşedintelui Traian Băsescu pe terenul acestei reforme ar trebui de asemenea să dea de gândit.

Există mai multe dificultăţi care ar trebui abordate distinct şi cu toată atenţia. În primul rând e vorba de o teamă a societăţii româneşti că ar putea fi vorba de o dezmembrare a ţării şi de abandonarea statului unitar aşa cum a fost el instituit după Primul Război Mondial. Temerile acestea nu ar trebui subestimate, căci românii au fost educaţi timp de 4 generaţii în cultul statului centralizat unitar şi în subsidiar, al victoriei istorice a naţiunii. Instituirea zilei de 1 decembrie 1918 ca sărbătoare naţională reîntăreşte etosul unionist şi proiectează totodată asupra subiectului regionalizării o mare suspiciune, alimentată însă nu de memoria autentică a actului de unificare politică, ci mai curând de imaginea ei construită de istoriografia comunistă. O recuperare a ambianţei autentice şi a spiritului care au dus la actul de la 1 decembrie 1918 ar fi de natură, dimpotrivă, să reabiliteze ”regionalizarea” ţării şi să redescopere frumuseţea şi avantajele pe toate planurile ale diversităţii provinciale.

De cel puţin 20 ani politica românească, în ceea ce a avut ea mai reprezentativ, a cultivat ştergerea memoriei istorice şi omagierea unei istorii pur convenţionale, una în care ungurii, saşii şi alţii au fost mai curând trecuţi sub tăcere sau anexaţi pur şi simplu unui vag trecut românesc. Este semnificativ în gradul cel mai înalt modul în care la Muzeul Naţional de Artă din Bucureşti, icoanele săseşti produse într-o tradiţie nu naţională, ci religiosă şi culturală cu totul distinctă, sunt plasate sub genericul vag de artă medievală din Transilvania. Epopeea inscripţiei de pe statuia regelui Ungariei, Matei Corvin, este un fapt din aceeaşi categorie a anexionismului nepăsător faţă de adevărul istoric.

În al doilea rând, regionalizarea este citită adesea greşit, în termenii criticii pe care o exercită britanicii faţă de construcţia europeană. Cu alte cuvinte, asistăm la o idee ”calc”, potrivit căreia regionalizarea este ante-camera unei construcţii europene care îşi propune să distrugă suveranităţile naţionale. Dacă partea a doua este adevărată, prima nu are nicio legătură cu situaţia României, care, în ciuda eşecurilor evidente, continuă în linii mari o formă de administraţie centralizată preluată de la regimul comunist. O europenizare de fond a României ar pretinde însă o recuperare a propriilor tradiţii locale, un respect sporit pentru patrimoniu şi identităţi naţionale, un spirit menit să aşeze laolaltă, ceea ce revanşa naţională de la 1918 a tins să separe.

Problema ”europenităţii” complică însă dezbaterea, căci asistăm astăzi la accepţii concurente privind viitorul şi esenţa Uniunii Europene. Potrivit grupului Spinelli (de la fostul comunist Altiero Spinelli) reprezentat astăzi cel mai bine de liberalul Guy Verhofstad şi ecologistul Daniel Cohn-Bendit, Europa ar trebui să acceadă rapid la o formă de unificare politică şi de conducere centralizată, care ar fi de natură să topească vechile identităţi naţionale şi istorice. Or, într-adevăr, într-o asemenea perspectivă, trecutul cu toate dimensiunile sale ar trebui pus mai curând între paranteze. Într-o altă accepţiune, în aparenţă cel puţin, mai larg îmbrăţişată, s-ar cuveni ca istoria cu identităţile locale şi naţionale să fie temelia înseşi a unei construcţii care riscă altfel să conducă la o gravă formă de alienare.

Adevărul este că România a tergiversat atât de mult împărţirea pe regiuni istorice, a amânat atât de mult recuperarea propriei istorii, cultivând naţional comunismul în formele soft ale democraţiei recente, încât astăzi se vede aşezată la o mare răscruce, fără să ştie bine ce drum să aleagă şi, prinsă în propriile neînţelegeri, să nu-i mai perceapă miza.

Paradoxal şi profund pernicios ar fi ca politica românească să aleagă calea naţionalismului ”unionist” local, antiregional şi anti-maghiar cu argumentul anti-naţionalismului liberal şi al melting pot-ului profesat de Grupul Spinelli.