Regimul închisorilor

Despre supraaglomerarea închisorilor se vorbește de multă vreme. PSD, mai cu seamă, a insistat pentru adoptarea unei legi prin care cei cu pedepse mici să fie puși în libertate, dar s-a lovit de rezistențe din partea acelora care se temeau că ar fi vorba de un pretext pentru salvarea clientelei politice. În perioada alegerilor prezidențiale, între cele două tururi de scrutin, Monica Macovei cerea lui Klaus Iohannis să se angajeze că nu va promulga legea amnistiei și grațierii. Din cauza asta dezbaterea despre condițiile din închisorile românești s-a blocat. Intervenția ministrului Raluca Prună este de natură să schimbe cel puțin percepția asupra subiectului. Nimeni nu poate bănui că ar exista conivențe între rețelele corupte și ministrul actual al Justiției. Ea a vorbit despre posibilitatea grațierii unui număr mare de deținuți, avertizând că România riscă să fie drastic condamnată la CEDO. Este totuși grațierea o soluție?

Dar mai înainte de a încerca un răspuns ar trebui să fim conștienți de problemă. Organizația cea mai calificată să vorbească despre acest subiect în termenii exigențelor europene este APADOR-CH. De mai bine de două decenii, militanții acestei organizații vizitează închisorile, fac interviuri cu deținuții și gardienii și întocmesc rapoarte seci cu fapte și date precise. De aceea vom cita din ultimul raport, publicat în 16 iunie 2016, pe site-ul oficial al organizației, privitor la Penitenciarul Târgu Jiu: ”Camera E1.1 este cea mai mare din penitenciar, are în total 99 de mp, 52 de paturi, tot atâția oameni și numai două ferestre. Suprafața utilă a camerei este de 89 mp astfel că fiecăruia dintre deținuți îi revin doar 1,71 mp. După cum au afirmat cei cazați acolo, au fost perioade în care camera a găzduit și 100 de deținuți. (…) Apa caldă curge timp de o oră odată la două zile - aproximativ două minute disponibile pentru o îmbăiere. Deținuții au reclamat faptul că neoanele din încăpere nu se sting nici noaptea”. În sfârșit, sunt reclamate saltelele vechi pline de ploșnițe, aerisirea defectuoasă, dar nu în ultimul rând promiscuitatea care favorizează răspândirea tuberculozei.

Este o închisoare, desigur, și nu un loc de vacanță, dar ambianța aceasta apăsătoare nu poate fi cu adevărat justificată. Sistemul penitenciar din Norvegia, bunăoară, așa cum poate fi perceput prin prisma cazului Breivik, ni se pare excesiv de îngăduitor, dar a-l pune pe om în permanente condiții de abjecție nu poate decât să-i sporească resentimentele. Citez din raport: ”Deținuții s-au plâns în mod special de modul în care le vorbește agentul Frunzaru, de la sectorul vizite, care 'își bate joc' de ei.” Umilirea permanentă, prin mizerie, promiscuitate și cuvinte batjocoritoare, nu e de natură să înalțe sufletul omului, ci dimpotrivă.

În orice caz, nu mai lipsește mult ca CEDO să emită o decizie pilot împotriva României, ceea ce va costa statul român foarte mult. Potrivit unui calcul aproximativ, prin analogie cu o condamnare similară dictată contra Italiei, ar fi vorba să se plătească deținuților vizați, ca despăgubire, în jur de 80 de milioane de euro pe an de detenție. Prin urmare, ministrul Raluca Prună s-a arătat hotărâtă să întreprindă ceva: ”Vom lansa o dezbatere publică referitoare la opțiuni pentru reducerea supraaglomerarii din penitenciare și evitarea unei decizii pilot CEDO. Grațierea ar trebui să fie acceptată de societate. Un proiect de lege cu opțiunea sau combinațiile de opțiuni va fi depus la Parlament în a doua jumătate a lunii septembrie”. (Hotnews.ro)

Grațierea este însă problematică. Deținuții ies azi și recidivează întorcându-se după câteva luni. Aceste lucruri sunt cunoscute dintr-o îndelungată experiență. Ministrul Raluca Prună a evocat la rândul ei cazul recent al Turciei, care a emis o grațiere și după 11 luni închisorile se umpluseră la loc. Și în orice caz, grațierea sau amnistia nu ar fi decât rezolvări temporare.

Nu suntem în măsură să dăm soluții. Problema e dificilă în sine, dar e complicată și de o anumită împrejurare. Din clipa în care România a aderat la Uniunea Europeană, a adoptat oficial și standardele UE, ceea ce o obligă să se conformeze. Din acel moment însă orice reflecție și dezbatere internă a încetat. Nu mai poate fi vorba ca în parlamentul de la București să se discute despre natura și scopul pedepsei în sistemul penal, căci ar părea că pune la îndoială normele europene. Discuția ”legitimă” nu se poate purta decât în termeni de execuție: ce anume ar trebui făcut pentru ca standardele europene să fie satisfăcute. Dar aici e o capcană, căci normele trebuie dezbătute permanent, altfel își pierd înțelesul.