1. Inhalt
  2. Navigation
  3. Weitere Inhalte
  4. Metanavigation
  5. Suche
  6. Choose from 30 Languages

România

Regimul politic al nesiguranţei

Viaţa politică din România pare dominată de sentimentul neliniştitor că raţiunea e neputincioasă şi că orice se poate întâmpla.

Premierul Victor Ponta și președintele Traian Băsescu, actori principali pe scena politică de la București

Premierul Victor Ponta și președintele Traian Băsescu, actori principali pe scena politică de la București

Au rămas câteva lucruri neclare în desfăşurarea ultimilor zile. Le vom enumera mai întâi pe scurt: 1. Preşedintele Traian Băsescu a pretins că primul-ministru Victor Ponta ar trebui să demisioneze şi în orice caz l-a avertizat că va ataca restructurarea guvernului la Curtea Constituţională; 2. Grupurile parlamentare PDL au luat afirmaţia preşedintelui în litera ei şi au depus ele primele o contestaţie; 3. Preşedintele Curţii Constituţionale a făcut declaraţii în doi peri, afirmând că Belgia a stat un an fără guvern şi i-a fost mult mai bine; 4. Premierul şi-a continuat acţiunea şi a trecut noul Cabinet prin Parlament; 5. Preşedintele s-a răzgândit fără explicaţie şi a acceptat să-i învestească pe noii miniştrii, dar a cerut primului-ministru să asume totuşi un nou program politic în Parlament; 6. Curtea Constituţională a respins ca inadmisibilă contestaţia grupurilor PDL; 7. Guvernul a asumat inutil în Parlament un program care nu conţine decât generalităţi vagi.

Tot ce s-a întâmplat a fost o desfăşurare lamentabilă de intenţii ratate şi de concesii absurde. Preşedintele a invocat o încălcare de constituţie, dar a înţeles ulterior greşeala făcută şi, ca să nu pară cu totul ridicol, i-a cerut premierului să simuleze că ţine seama de obiecţiile sale. Premierul a fost în mod surprinzător de acord şi a executat perfect simularea. Vasile Blaga, cel care a luat vorbele preşedintelui în serios, a ieşit în schimb cel mai prost.

S-a întâmplat totuşi ceva pozitiv. Curtea Constituţională a arătat, în ciuda glumelor îndoielnice ale preşedintelui ei, că nu poate fi atrasă în intrigi atât de mărunte, respingând contestaţia ca inadmisibilă. Acest lucru înseamnă că sesizarea nu a mai fost dezbătută. Ne putem întreba dacă nu era mult mai bine ca dezbaterea să aibă totuşi loc, iar prilejul să fie folosit pentru a se explica pe larg care sunt raporturile dintre preşedinte şi primul-ministru şi care sunt cu adevărat limitele în care preşedintele este chemat să acţioneze. Era util pentru viitor, căci actuala Constituţie va mai rămâne destulă vreme în vigoare.

De aici se desprinde însă ceva mai grav. Am avut impresia că primul-ministru s-a temut, deşi era perfect încredinţat de lipsa de temei a acţiunii preşedintelui. Dacă nu s-ar fi temut, nu ar fi repetat cu atâta insistenţă că nu se schimbă programul, ci numai componenţa Cabinetului. Cu toate că era atât de clar că obiecţiile preşedintelui nu sunt justificate, majoritatea guvernamentală a introdus în hotărârea adoptată un amendament explicit care preciza faptul că noul guvern ”asumă şi preia integral programul guvernului anterior”.

Ce rost au avut toate aceste precauţii? Singura explicaţie este că nimeni nu pare să aibă încredere în Curtea Constituţională. Prea multă lume este încredinţată, pe drept sau pe nedrept, că judecătorii Curţii sunt părtinitori. Nimeni nu mai contestă deciziile Curţii, dar tăcerea nu înseamnă încredere. Au fost prea multe decizii contradictorii şi prea multe argumentaţii neconvingătoare. Curtea Constituţională este singurul for chemat să se exprime, dar exclusivitatea nu îi conferă totuşi autoritate. Lucrul cel mai grav este că acest for inspiră mai curând nesiguranţă. Politica românească, aşa cum am văzut în aceste ultime zile, continuă să fie dominată de sentimentul că orice se poate întâmpla.