1. Inhalt
  2. Navigation
  3. Weitere Inhalte
  4. Metanavigation
  5. Suche
  6. Choose from 30 Languages

România

Regele Mihai și discreția nobleții

Dacă s-a spus în ultimele decenii că ”monarhia salvează România” este mai ales pentru că s-a sperat în forța unui model menit să combată criza morală a societății și turpitudinea vieții politice.

default

Discursul Regelui Mihai in Parlament, la implinirea varstei de 90 de ani

Regele Mihai nu a murit. Ne-am întristat la vestea bolii sale și ne-am gândit laolaltă cu alții la destinul monarhiei românești, dar ne-am întristat a doua oară văzând ”necroloagele” care au umplut Internetul. Autori cu prejudecata promptitudinii sau cu vanitatea priorității s-au apucat să scrie la timpul trecut, trasând bilanțuri pioase, dar inoportune. Toate își au vremea lor, și plânsul, și evocările, și panegiricul își au și ele timpul potrivit.

Dar poate și mai decepționant e să vedem că boala regelui este doar un pretext pentru a repune în scenă vechi lupte politice, o cale oblică de a spune mereu altceva și niciodată despre Regele însuși. Un mod de plasare avantajoasă într-o goană neîntreruptă după prioritate, un mod de a impune propriile perspective care nu au nimic de a face cu Regele sau Dinastia.

S-a străvăzut din nefericire o lipsă de respect și în campania care a pretins că salvează imaginea prințului Nicolae, o frumoasă speranță care și-a încheiat cariera într-o manieră neclară. În vara anului trecut, Regele Mihai a retras nepotului său Nicolae titlul de ”principe al României”, excluzându-l totodată din Linia de Succesiune la Coroana României. Lipsa de explicații oficiale a încurajat răspândirea fără măsură a unor ipoteze nedemne. A pune la îndoială decizia Regelui, pe care îl socoți captiv și manipulabil, este doar un fel de a continua campania de calomniere declanșată cu un deceniu în urmă de un președinte plebeu și intrigant care încurajase, fără pudoare, pretențiile unei odrasle nelegitime a Familiei Regale. Victimizând ipocrit pe Nicolae, inițiatorii campaniei recente decredibilizau în realitate pe Principesa Margareta, moștenitoarea tronului, aruncând o nouă umbră asupra monarhiei.

Este simptomatic pentru mentalitatea prezentului că nimănui nu i-a dat prin cap că decizia excluderii lui Nicolae de la succesiune ar putea ține de o exigență particulară, de dorința de a întrupa o exemplaritate și de voința de a se distinge net de promiscuitatea ”democratică” devenită monedă comună. Un viitor rege asumă o minimă asceză și exersează o disciplină. E adevărat că exemplaritatea a fost rară în istoria monarhiilor, plină de regi cu temperamente nesănătoase și apucături nedemne, dar fără acest tip de exigență nici nu mai are rost să mai vorbim de monarhie în România de azi.

Abia anacronismul exemplarității regale mai justifică discuția despre monarhie și despre ipotetica ei reinstaurare. Dacă s-a spus în ultimele decenii că ”monarhia salvează România” este mai ales pentru că s-a sperat în forța unui model menit să combată criza morală a societății și turpitudinea vieții politice. Nu are rost să insistăm, căci Nicolae nu are cu siguranță nicio vină în afară, poate, de aceea, neimputabilă, că este doar un tânăr obișnuit al vremurilor noastre.

De fapt, lipsa de respect față de regalitate are înfățișări mai numeroase. Un Ion Iliescu întinzând mâna Regelui după ce ordonase expulzarea sa în 1990 și după ce prezidase o infamă campanie de calomniere în presa vremii, e imaginea unei totale neadecvări. Fostul președinte fusese, pesemne, sincer în pornirea sa, căci tot el patronase o reconciliere și înlesnise restituirea proprietăților regale, dar îmbrățișarea publică echivala cu a-l coborî pe rege în panul politicii tranzacționiste.

Adevărul este că reconcilierea din anii 2000, în perioada administrației Iliescu-Năstase a provocat o ruptură în rândurile celor care ar fi putut susține monarhia. Unii au fost profund decepționați, căci un model moral, ca să aibă forță de iradiere, are nevoie uneori de o radicalitate dusă până la neverosimil. Oponenții regimului Iliescu speraseră ca Regele să rămână neclintit în rezerva sa și să nu întreprindă nimic de natură să-i credibilizeze pe cei aflați la putere.

Și noi gândeam la fel în anii aceia, dar încetul cu încetul am ajuns să ne întrebăm, împotriva propriilor înclinații, dacă regele nu avusese, în fond, dreptate. Căci și Washingtonul făcuse la fel susținând admiterea României în NATO și marile capitale europene parafaseră același compromis încheind negocierile de aderare la Uniunea Europeană în aceeași perioadă, cu aceiași actori politici. Detestabil! Și totuși. E un serios subiect de reflecție. În orice caz, Regele Mihai nu ne-a oferit motive să-i punem la îndoiala decizia și a continuat să cultive, fără abatere, aceeași discreție nobilă.