1. Inhalt
  2. Navigation
  3. Weitere Inhalte
  4. Metanavigation
  5. Suche
  6. Choose from 30 Languages

Europa

Refugiații și terorismul islamic

Se spune cu insistență ca Europa trebuie să combată Statul Islamic. De bună seamă. Dar se trece cu vederea că la Paris sursa violenței criminale nu s-a aflat în Siria, ci chiar în sânul societății franceze.

Există vreo legătură între atacul brutal de la Paris și refugiații care au asaltat Europa în această vară? La București e liniște și nimeni nu are motive de îngrijorare, dar întrebarea ne privește câtă vreme România participă solidar la politicile europene. Am observat că responsabilii politici evită subiectul, stingheriți pesemne de turnura pe care ar putea să o dobândească.

Întrebarea e totuși legitimă. În orice caz, Franța și-o pune cu toată seriozitatea. Dacă premierul Valls a ajuns să spună ca e posibil ca grupurile de atacatori să fi profitat de valul de imigranți din vară pentru a se strecura în spațiul Schengen, atunci, desigur, un tabu e pe cale să se prăbușească. Cu toate acestea presa ”liberală” continuă să spună (ca și cum ar ști!) că nu există nicio legătură și că doar instinctele rele și rasiste ne-ar putea îndemna să căutăm criminali acolo unde domnește ingenuitatea pură. Să admitem însă că dacă e cineva complet ilogic, atunci ”liberalii” sunt, căci nu au de unde ști dacă există sau nu vreun militant radical strecurat printre femeile cu copii în brațe care au sosit pe ruta balcanică. Nici vigilenții nu pot fi siguri, dar cel puțin ei au dreptate să se întrebe, căci este o posibilitate care nu poate fi exclusă. Ministrul de Interne al Germaniei Thomas de Maizière, om cu scaun la cap, a lăsat și el să se înțeleagă că nu exclude această variantă, mai ales că există un caz suspect în Germania.

Dar scopul nostru nu este să intrăm într-o discuție care, la drept vorbind, ține de resortul poliției și al serviciilor de securitate. Noi vreme doar să trasăm o legătură mai fină, una ocolitoare, care leagă extremismul de astăzi de imigrația islamică petrecută cu multe decenii înainte. Atacatorii s-au dovedit în atâtea rânduri cetățeni francezi. Unii dintre ei vor fi făcut stagii în Siria sau Afghanistan, dar important este că ei nu sunt ”străini”, ci produse ale societății franceze. Ei sunt cetățeni francezi despre care românii ar crede că sunt mândri de cultura și civilizația care a definit secole de-a rândul Europa occidentală. Condensând procesul nostru de modernizare, am spune că românii s-au străduit timp de două secole să devină francezi, în timp ce tânăra generație de resortisanți musulmani maghrebini disprețuiesc și contestă tot ceea ce în societetea cultivată de la noi trecea drept ceva de mare prestigiu. Ironic este că am putea, poate, găsi mai mulți conservatori francofili la București decât la Paris, pentru că aici, în periferie, s-a păstrat respectul pentru marea cultură franceză, relativizată și erodată de inovații inepte la ea acasă. (Nu întâmplător Alain Finkielkraut a fost invitat recent să conferențieze la Atheneul Român și la Colegiul Noua Europă, turnura dialogului exprimând perfect această reverență față de clasicitatea europeană)

Prin urmare atacatorii de la Paris sunt cei care sfidează și aruncă în aer tot ceea ce noi, europeni din Est, prețuim mai mult. Dacă am vrut să fim în Uniunea Europeană, am făcut-o nu ca să împărtășim deschiderea nelimitată către o umanitate redusă la stratul ei elementar, ci ca să urcăm drumul ascendent către o cultură care ne era superioară. Or, astăzi suntem cu toții în UE și descoperim că aspirația noastră întâlnește un gol și că suntem, în plus, chestionați pentru ideile noastre ”întârziate”.

Dar tocmai pentru că venim din margine putem înțelege mai bine adaptarea imperfectă și fenomenul de aculturație. Descendenții imigranților nord-africani nu mai sunt algerieni sau marocani, pe de-a-ntregul. Dar nu sunt nici francezi, nici europeni, și nici nu mai au șansa să devină, fiind eșuați într-o zonă fără niciun orizont. Prin urmare, aceștia, refuzați de o societate ale cărei exigențe rămân pentru ei de neatins, au regresat, au parcurs drumul înapoi către propriile origini, dar nu la cele etnice, ci la cele religioase, care pot oferi forță și sentimentul unei identități puternice. Radicalizarea lor este urmarea directă a acestei regresiuni și exacerbări identitare.

Prin urmare există un fir care leagă terorismul de migrație și aculturație și este perfect rațional să presupunem că acest fenomen se va putea reproduce și în viitor dacă noii sosiți în Europa vor sfârși prin a se ghetoiza. Dacă au existat sau nu teroriști strecurați în valul de imigranți sosiți pe ruta balcanică e o problemă cu totul secundară. Mai important este că Europa riscă să repete o greșeală deschizând larg porțile unor oameni pe care nu e deloc sigură că-i va putea asimila. Și nu atât la prima generație, care este de regulă recunoscătoare, ci la a doua și la a treia, pentru care recunoștința nu va mai avea niciun sens, ba dimpotrivă va părea ofensatoare.

Se spune cu insistență ca Europa trebuie să combată Statul Islamic. De bună seamă. Dar se trece cu vederea că la Paris sursa violenței criminale nu s-a aflat în Siria, ci în sânul societății franceze și europene. Este chiar ciudat să combați terorismul cu originea în ”cartierele populare”, bombardând localități siriene. Avea perfectă dreptate Eric Zemmour, un publicist urât din tot sufletul de populația ”progresistă” a Franței, care spunea, ironic, că dacă tot e să bombardăm ceva, atunci am putea începe cu Molenbeek (Belgia) , pe unde a trecut de curând unul dintre teroriștii identificați.

Așadar fără să minimalizăm problema ISIS, Europa nu va putea combate terorismul islamic de sursă endemică, dacă va refuza să privească în față cauza fenomenului. Iar așa cum am văzut, problema ține în primă instanță de ”francezii” care urăsc Franța, aceea pe care, cel puțin acum un secol, noi esticii o iubeam cu pasiune.

De aceea publicul românesc prevenit și care urmărește cu atenție evenimentele lumii este puțin decepționat de stilul vag în care inclusiv președintele Iohannis tratează aceste subiecte, deturnându-le practic către o țintă diferită: ”Nu avem voie să lăsăm xenofobia, ultranaţionalismul, şovinismul să devină relevante în societăţile noastre”. Are dreptate, dar asta e problema sau terorismul islamic?