1. Inhalt
  2. Navigation
  3. Weitere Inhalte
  4. Metanavigation
  5. Suche
  6. Choose from 30 Languages

GLOBAL

Refugiaţii şi schimbarea la faţă a lumii

Odată cu milioanele de refugiaţi revărsându-se asupra Europei se schimbă nu doar chipul Bătrânului Continent. Se metamorfozează întreaga lume şi – nu în ultimul rând – Orientul Mijlociu. Dar UE se zbate singură. De ce?

Preşedintele Germaniei, Joachim Gauck, în vizită la un cămin de refugiaţi

Preşedintele Germaniei, Joachim Gauck, în vizită la un cămin de refugiaţi

În Europa, frica, până la un punct firească, de import terorist, a luat o amploare fără precedent chiar şi în ţări ca Germania, în care partidele politice parlamentare au realizat un consens anti-islamofob şi pro-imigraţionist.

Dar e o lume şi dincolo de semnalele clare de umanitate, amabilitate şi civilitate, lansate de liderii Germaniei, în frunte cu preşedintele Joachim Gauck şi cancelara Angela Merkel. Şefa guvernului de la Berlin a recoltat huduieli la scenă deschisă pentru că i-a vizitat pe refugiaţii asediaţi recent, brutal, de gloata xenofobă din localitatea saxonă Heidenau. Deşi ignorat, în largă măsură, de mass media, acest spaţiu extraparlamentar musteşte de ostilitate, resentimente, furie şi angoase refulate.

N-ar trebui măturate sub covor spaimele, fricile şi temerile iscate unor largi segmente ale vechilor europeni de apariţia în masă a emigranţilor din lumea arabă şi islamică. Cresc văzând cu ochii idiosincraziile generate multora din păturile mai puţin educate de ciocnirea lor de un univers cultural străin, cu toate neplăcerile şi pericolele aferente, ca şi groaza de eventualitatea de a-şi pierde poziţiile sociale inferioare, cucerite cu eforturi mari.

E clar că o parte extinsă a Uniunii Europene, întinzându-se din Austria până în Normandia şi Scandinavia, icneşte din greu sub povara nou-veniţilor, care trebuie hrăniţi, adăpostiţi, şcoliţi şi îngrijiţi. Ei toţi ridică spinoase probleme bugetare, economice, tehnice, sociale şi psihologice. Trebuie depăşite obstacole din ce în ce mai redutabile la toate nivelurile administraţiei şi vieţii publice din ţările europene către care se îndreaptă refugiaţii. Toate aceste probleme sporesc sensibil tensiunile generate de actualul aflux.

Extrem de dificilă se prefigurează, ca atare, prezervarea păcii interne în unele zone luate cu asalt, pe de o parte, de o imigraţie musulmană dificil de integrat şi în epoci mai blânde, iar pe de alta, de intoleranţa extremiştilor angrenaţi în lupta cu intoleranţa ideologilor corectitudinii politice.

Prinşi la mijloc, moderaţii, tot mai răzleţi şi timoraţi, dar şi tot mai perplecşi, se refugiază în izolare şi tăcere. Deşi e limpede că nu tot ce se petrece e catastrofal, de vreme ce ţări îmbătrânite, cu demografii negative, ca Germania, au nevoie ca de aer de imigranţi tineri, dornici de muncă şi de prosperitate, spre a-şi păstra, pe termen lung, forţa de muncă, şi deci vitalitatea economică, vocile moderaţilor se sting. Mulţi dintre ei se tem să-şi vadă comunităţile prăbuşindu-se sub povara unei misiuni aparent sisifice de absorbire a maselor de străini. Pentru ai căror copii nu există nici destule şcoli, nici destui dascăli. Pentru ai căror bolnavi e greu să se găsească suficiente paturi de spital.

Pe de altă parte Europa n-ar fi Europa dacă nu şi-ar lua în serios datoria umanitară şi spiritul legislaţiei acordând prigoniţilor un drept de azil. Care numai pentru ultranaţionalişti şi comunişti nu înseamnă absolut nimic. În România se lărgesc cetele dacomanilor şi securiştilor-autohtonişti ce rezonează puternic la alarmismul populist anunţând cu nemiloasă stridenţă prăbuşirea intempestivă a Europei creştine sub greutatea valurilor de imigranţi.

Or, se ştie că de acordarea de azil ori drept de şedere au profitat şi generaţii întregi de români, mânaţi peste Dunăre şi graniţe de neomenia, inepţia şi corupţia regimului comunist, de ceauşism, de barbaria mineriadelor şi de sărăcia parcă fără leac a deceniilor de fesenism postcomunist.

Dar toate acestea nu înseamnă că Europa occidentală ar fi obligată, ori bine sfătuită să primească străini în mod nelimitat. Căci dreptul la azil poate fi omorât şi prin abuz. Sau, după cum scria recent editorialistul german Stefan Aust, prin supraextinderea acestui drept, dacă, precum în aceste zile, paragrafele legii azilului, una sacrosanctă pentru o ţară ce-şi ia în serios despărţirea de trecutul nazist, nu mai fac faţă unui aflux de proporţii gigantice.

Dincolo de necesitatea coordonării paneuropene întru aplanarea crizei, Bătrânul Continent n-ar trebui să se complacă în a se confrunta cu ea fără ajutor extern. În fapt, deşi afectează acut Europa, e vorba de o problemă globală. Ca atare, Uniunea Europeană are dreptul şi datoria să ceară intervenţia de urgenţă a acelor guverne şi forţe care, prin erori, omisiuni, acţiuni şi inacţiuni au provocat criza indirect, favorizând extinderea flagelului terorismului islamist.

În cauză e, desigur, America, a cărei gestiune defectuoasă a conflictelor regionale a favorizat puternic exacerbarea extremismului şi accelerarea procesului metastazării teroriste într-o regiune vulnerabilizată puternic, între altele, de retragerea prematură a trupelor SUA din Irak şi Afganistan. În cauză sunt şi regatele şi emiratele din Golf, al căror export de islamism de sorginte wahabită, deci saudită, se află la orginea actualei crize, una care depopulează galopant regiuni vaste şi ţări întregi.

În fine, în cauză sunt şi sutele de milioane de musulmani moderaţi din întreaga lume. Care, după cum, pe drept cuvânt, reliefa, în aceste zilele, regina Rania a Iordaniei, „nu fac destul să lupte contra jihadismului pretinsului stat islamic”. Astfel că jihadiştii „au modificat”, potrivit reginei, „percepţia Orientului Mijlociu, continuând să-şi răspândească doctrina diabolică”, în timp ce „moderaţii nu se străduiesc suficient să învingă în lupta ideologică aflată în centrul acestei bătălii”.

O Uniune Europeană cu un leadership competent ar trebui să ţină seama de toate acestea. În fapt, ar fi trebuit să prevadă neajunsurile actuale şi să le prevină.