1. Inhalt
  2. Navigation
  3. Weitere Inhalte
  4. Metanavigation
  5. Suche
  6. Choose from 30 Languages

România

Reforme, reguli, revoluţie

E sexy să-ţi baţi joc de reguli şi plicticos rău să le respecţi. „Trăim sub ocupaţia unor ţoape. Şi ceea ce e mai grav, nu prea ne pasă”, deplora de curând Andrei Pleşu. Ei bine, vestului îi pasă...

Ministrul grec al finanţelor, Varoufakis, la omologul său german, Schäuble, la Berlin, la 05.02.2015

Ministrul grec al finanţelor, Varoufakis, la omologul său german, Schäuble, la Berlin, la 05.02.2015

România nu e de azi de ieri o ţară agresată şi cotropită de mârlani. Şi nu e singura. Iar Occidentul, care nu-i doar un spaţiu al libertăţii, ci şi al legilor şi regulilor consimţite şi împărtăşite, în faţa cărora sunt toţi egali n-are cum să rămână indiferent. Atâta doar că are tot mai multă treabă să facă faţă oştirilor de ţopârlani de te miri unde, care consideră că Uniunea Europeană e destul de slabă şi de abulică spre a fi şmecherită de nişte coate-goale, luată cu asalt şi pusă pe butuci de nişte maţe-fripte. Şi cât de încrezuţi sunt cei din urmă!

Dar ce să facă oare "deştepţii" care vor cu dinadinsul să parvină? Dacă n-ai bani în buzunar şi o şcoală în spate, dacă-ţi lipsesc deopotrivă cartea şi, poate, şi cei şapte ani de-acasă, când nu dispui de o inteligenţă suficient de sâcâitoare să nu-ţi dea pace în timpul lăfăitului în troacă, astfel încât să te îndemne să te extragi din ea, să te-nţelepţeşti şi să te cuminţeşti, deci să devii ‚cu minte': oare ce posibilităţi mai ai? Nu-i şansa ta finală să nu fii ‚comme il faut'? Să optezi, fie şi doar simbolic, pentru teribilism şi extravaganţă, pentru ţicneală, jaf sau brigandaj, pentru excentricitatea tâlhăriei, a gangsterismului şi pentru stilul mafiot?

Nu cad pe spate mai toţi când te prezinţi neprezentabil, când devii clovnul clasei şi copilul ei teribil? Nu-i formidabil, nu-i grozav de atrăgător să nu dai doi bani pe corectitudine, pe aparenţe, pe norme şi convenţii, pe modul în care te prezinţi? Nu le semnalizezi tu „tocilarilor” şi „birocraţilor” că au ´pierdut´, c-au ´luat-o´, că s-ar fi străduit degeaba, că ar fi de pomană eforturile pe care le-au făcut, că să te străduieşti şi să munceşti constant, cu aplicaţie şi rigoare e o prostie, căci tu, cel turbulent şi agresiv n-ai de ce să respecţi regula, fiindcă vei câştiga oricum?

E mare tentaţia scurtăturii, ispita de-a fenta, iluzia c-ar fi calea câştigătoare. De la romantici încoace dă bine în lumpenproletariat să le dai cu flitul regulilor, regulamentelor şi clasicilor în viaţă, să treci peste ierarhii şi axiologii, să te obrăzniceşti la autorităţi, să te dai mare anarhist, să calci valoarea consacrată în picioare. Şi să faci revoluţie, violând coduri, morală şi convenţii.

În România mitei, cea dominată multă vreme integral de securişti, politicieni, de oameni de afaceri şi moguli de presă, reuniţi adesea într-o singură persoană, multiplu 'acoperită', regulile n-au prea contat vreodată, fiind bătute fără drept de apel de instituţia şpăgii. Iată, până la urmă secretul entuziasmului fierbinte al românilor, dezabuzaţi de un sistem ticăloşit, pentru alegerea la şefia statului a unui neamţ ce promitea rigoare, punctualitate şi aderenţă nemţească la statute, legi şi reguli.

Nişte teribilişti obraznici, inculţi şi leneşi, dar extrem de şmecheri, care-şi dispreţuiau poporul, de vreme ce nu i-au transpus voinţa, exprimată printr-un referendum, de a reduce dimensiunea debordantă a parlamentului bucureştean, au intuit deja cu ani în urmă potenţialul de imagine al „neamţului”. Într-o ţară devalizată prin furturile facilitate de generalizarea lipsei respectului faţă de proceduri,de norme şi de legi, neamţul făgăduia să cucerească sufletul unui popor jinduind la cumpătare, hărnicie, reţinere, civilizaţie, cu stima ei faţă de politeţe, ordine şi rânduială, faţă de canoane, ceremoniale şi uzanţe. Ce şmecherii n-au prevăzut a fost dificultatea de a-l manipula, precum şi rapiditatea cu care eliberarea de sub control politic a justiţiei de către nemesisul corupţilor, Băsescu, avea să sfârşească prin a revoluţiona ţara. Care a intrat astfel, în premieră, sub zodia turbulentă a impunerii cu oarece stricteţe a legii.

Dacă s-ar fi lansat şi-n România, din timp, reformele necesare edificării statului de drept turbulenţele actuale de la Bucureşti n-ar fi avut, probabil, loc. Se vehiculează azi noţiunea ‚refoluţiei', concept inventat de Timothy Garton Ash spre a explica anul de graţie 1989, care combină ‚clasica’ revoluţie - şi nu-i vorba aici de un oximoron, fiindcă şi revoluţia are totuşi regulilele ei - cu noţiunea de reformă. Cea din urmă, să recunoaştem, e un termen anost şi plicticos, dispreţuit de anarhişti, teribilişti şi impostori, care n-au răbdarea schimbării lente, dar consistente şi nu-nţeleg de ce "reforma" e un cuvânt la mare preţ în lumea statelor de drept. Germania şi Europa economic performantă au cerut grecilor, ca şi altor est, sud, şi sud-esteuropeni falimentari ori supra-îndatoraţi să introducă reforme. Care sunt esenţiale întru redobândirea competitivităţii pierdute în globalizare în favoarea unor ţări de felul Chinei comuniste.

O vreme grecii s-au conformat. Au înţeles pesemne să dea curs unei revendicări părându-le şi lor, şi-n genere raţiunii, logicii, economiei de piaţă care face casă bună cu democraţia liberală, de un bun simţ irezistibil. Maeştrii antici ai raţiunii, ai logosului şi filosofiei, grecii s-au săturat însă rapid de austeritate şi de reforme, s-au întors şi răsucit. Aşa au ajuns să se împotmolească adânc într-o tentaţie comunist-fascistoidă. S-au îmbârligat chiar mai adânc în antidemocratica ispită populist-naţionalistă, încercând în prezent şi alte state din vestul, estul şi sudul continentului cărora nu le prea merge bine. În consecinţă, grecii au ripostat la revendicările UE, Băncii Europene şi FMI dând drumul, la urne, unei revoluţii. E una ce pare blândă, în comparaţie cu a ruşilor lui Putin, cea care ar fi avut probabil loc în România, sub un preşedinte Ponta, ori cea, sălbatică de-a dreptul, impusă lumii civilizate, fără alegeri, dar cu masacre, de teroriştii islamişti.

Dar cu Syriza la timonă nu-i mai puţin o revoluţie. Una ce pare incompatibilă reformelor. Semnul ei clar sunt extremiştii de stânga şi de dreapta ajunşi în fruntea bucatelor greceşti. Ca şi stilul nonconformist, stil tipic, ar spune gurile mai rele, gherilei, teroriştilor şi revoluţionarilor profesionişti afişat de unii dintre ei în marile saloane diplomatice. În cancelariile occidentale, bunăoară, s-a prezentat fără cravată, dar cu pantaloni peste care se răsfrânge cămaşa un bine legat ministru elen de finanţe. Joi l-a primit la Berlin un demnitar neamţ pe rotile, îmbrăcat foarte corect, ce-i drept, cu un costum şi o cravată convenţionale, dar paralitic şi legat de scaunul său rulant, la care l-a condamnat cu ani în urmă un atentator dement.

Întâlnirea dintre spectaculosul Yanis Varoufakis şi mai degrabă ternul Wolfgang Schäuble e nu doar importantă pentru destinul zonei euro şi critică pentru viitorul financiar al Greciei. E vorba de o confruntare, în opinia mea paradigmatică, între lumea celor care detestă ierarhiile recunoscute şi civilizaţia europeană întemeiată pe evrei şi pe filosofia vechilor elini, a căror regulă de temelie, pe lângă libertate, este că se bazează pe reguli şi valori, pe care sunt chemaţi să le respecte toţi tot timpul.

Cine va dovedi pe cine? Va câştiga lumea statelor de drept? Sau cea a şantajiştilor isteţi şi agresivi care ameninţă să îi arunce regulile-n aer? Care aşteaptă tot, dar nu acceptă să ofere în schimb nimic? N-ar fi o întrebare academică. Din unghiul meu este echivalentă celei pe care şi-au pus-o europenii, cu sufletul la gură, în anii ascensiunilor totalitare din anii 20-30, ce-au propulsat întreaga lume veche în cel mai destructiv război din toată istoria ei. Istorie în care, până la urmă, universul regulilor şi comandamentelor străvechi, moral corecte, s-a impus constant.

Pe moment, Banca Europeană a hotărât să nu mai admită ca garanţie obligaţiunile greceşti. A căror valoare e de mult cavsi-nulă, acceptarea lor fiind un cadou european răsplătind reformele elene denunţate, mai nou, de actualul guvern de la Atena.

Decizia BCE se conformează, cum altfel, unor reguli. Sunt normele Băncii şi-ale cutumei internaţionale. Ea le transmite grecilor un semnal clar. Indiferent ce au promis electoratului propriu, ca guvernanţi ai unui stat membru în organizaţii internaţionale, naţional-comuniştii eleni vor fi siliţi să abandoneze poza revoluţiei, să se integreze în Comunitate şi să-i aplice regula. Adică, să se apuce de reforme, supunându-se normelor în vigoare în Uniune.

Nu m-ar mira ca, la Atena, să se prefere totuşi teribilismul sexy al revoluţiei. Şi spaţiul eurasiatic al ex-KGB-istului din Dresda, Putin.