Reforma universității

Primul ministru a anunțat că amână cu un an termenul la care profesorii fără doctorat ar fi trebuit să părăsească universitățile. Ministrul Educației își exprimase anterior regretul pentru că legea îl obligă să ia o astfel de măsură. El afirmase într-o conferință de presă că peste 3000 de cadre didactice care nu au reușit pînă acum să obțină titlul de doctor vor trebui să părăsească universitățile, dar că, în opinia sa, învățământul superior va avea de suferit. Această prevedere a legii educație a fost adoptată în 2011 și punerea ei în plicare va fi amânată până în 2016.

Greu se putea găsi o situație mai confuză. Pentru că, la prima vedere, doctoratul ar trebui să fie confirmarea obligatorie a competenței, dar pe de altă parte libertatea de care ar trebui să se bucure un profesor în alegerea colaboratorilor săi ar îngădui termene mai puțin rigide. Ca să nu mai spunem că evacuarea unui număr atât de mare de cadre didactice ar da peste cap toate planurile de învățământ. Pe de altă parte, legea datează de acum patru ani și ar fi existat timp suficient pentru adaptare.

În sfârșit, s-ar putea obiecta din nou că, în practică, profesorii își trag după ei nu colaboratori intelectuali în adevăratul sens al cuvântului, ci pur și simplu clienți. Nu cu mulți ani în urmă, Gabriel Liiceanu critica Facultatea de Filosofie de la Universitatea din București că a respins candidatura unui tânăr merituos cu lucrări publicate în străinătate în beneficiul unor candidați fără performanțe comparabile. Conducerea facultății a ripostat invocând criteriul adecvării, dar indiferent care a fost adevărul în acel caz, exemplul acesta ne arată că promovarea în universitate nu mai este ceva incontestabil. Selecția cadrelor suferă peste tot la toate nivelurile și universitatea nu face excepție.

Dar situația a devenit și mai confuză din clipa în care s-a vădit că nu doar concursurile ar putea fi subiective, dar și doctoratele ar putea fi trucate. Plagiatul este doar cazul particular cel mai strident, adevărata problemă a mediului academic fiind că titlurile de doctor se obțin azi mai ușor ca niciodată și că asistăm la o veritabilă inflație. Titlul de doctor nu mai poate reprezenta un criteriu cu totul sigur după care cineva ar trebui păstrat în universitate în detrimentul altuia. Iată cum o lege de bun simț riscă să pară arbitrară.

Ce ar fi de făcut? Dacă legea va fi aplicată fără ca doctoratul însuși să fie restaurat în demnitatea sa inițială, învățământul superior nu va avea de câștigat mare lucru. Vom asista mai curând la o goană după titluri, care va devaloriza și mai mult calitatea lor intelectuală. Prin urmare amânarea legii nu ar fi cel mai rău lucru dacă în prealabil ar exista o preocupare pentru ca doctoratul să opereze o selecție mult mai severă.

Totuși guvernul nu are această preocupare. Pare evident că singurele criterii ale deciziei sale sunt cel social și teama de instabilitate. Politica nu mai poate face nimic, căci ea vizează de regulă ”satisfacția” și evită ”suferința” care însoțește o reformă veritabilă. Niciun guvern nu va da afară 3000 de asistenți și lectori înăsprind simultan condițiile de promovare. Din acest motiv, la fel ca în cazul plagiatului, inițiativa ar trebui să vină din partea corpului universitar. Nu e nevoie de legi. E suficient ca universitatea să redobândească conștiința a ceea ce a fost cândva.