1. Inhalt
  2. Navigation
  3. Weitere Inhalte
  4. Metanavigation
  5. Suche
  6. Choose from 30 Languages

România

Reforma educaţiei şi autonomia universitară

Noua lege a educaţiei naţionale a stîrnit o veritabilă furtună în mediul politic şi cel academic. Proiectul de reformă prevede şi o schimbare majoră a modului în care vor fi conduse şi administrate universităţile.

default

Dacă în prezent rectorul este ales de Senatul universităţii într-un cerc academic închis, în proiectul de reformă se prevede un procedeu menit să instituie tensiunea şi dinamismul concurenţei şi să realizeze o deschidere către mediul academic internaţional. Rectorul ar urma să fie numit de Senatul universităţii în urma unui concurs public din cel puţin două propuneri validate de o comisie desemnată în prealabil tot de Senat. Rectorul va fi validat apoi de ministrul Educaţiei.

Potrivit acestui model rectorul încheie un „contract de management“ cu Senatul universităţii şi un „contract instituţional“ cu Ministerul Educaţiei, luîndu-şi astfel o dublă obligaţie, una faţă de Senat, care îl poate destitui în anumite condiţii şi alta de ordin general faţă de Ministerul Educaţiei, care de asemenea îl poate revoca.

Fostul ministru al Educaţiei, Ecaterina Andronescu a susţinut ca şi anul trecut că sistemul acesta ar limita drastic autonomia universităţilor. Subiectul este spinos. La fel ca şi în cazul Justiţiei – acolo unde imunitatea şi administrarea independentă au degenerat în arbitrariu – în lumea academică s-au produs derive grave, asemenea celor de la Universitatea Spiru Haret. La adăpostul formulei nobile a autonomiei universitare a fost organizată o imensă industrie de diplome fără nici o acoperire intelectuală.

Or legea actuală are avantajul că prevede posibilitatea revocării rectorului sau a desfiinţării unei universităţi în cazul în care contractele şi legea sunt încălcate.

De fapt decăderea dramatică a sistemului universitar din România nici nu permite o dezbatere reală despre ce înseamnă autonomia universitară. Dacă ar exista un conflict real între autoritatea instituită în stat şi Universitate ca mod de gîndire, dacă mediul academic ar fi resimţit întrucîtva ca subversiv, atunci desigur discuţia ar avea un sens deplin.

În sfîrşit dezbaterea despre autonomie ar avea legitimitate şi în condiţiile actuale, dar nu cît priveşte desemnarea rectorilor, ci mai ales cu privire la finanţare. În esenţă, Statul îşi rezervă dreptul de a finanţa ceea ce i se pare util şi este de aşteptat ca la acest capitol să apară pe viitor dispute serioase.

Proiectul noii legi a provocat însă nu doar criticile Opoziţiei, ci şi pe cel al mediilor universitare. Rectorii actuali, mulţi dintre ei aflaţi în funcţie de foarte mulţi ani de zile, se simt direct ameninţati şi, prin urmare protestează. Vechi deprinderi, vechi ierarhii şi prestigii constituite, practic o întreagă comunitate academică se vede pusă la grea încercare. Dar argumentele invocate de rectorii conservatori nu au reuşit să convingă : „Ideea de a mă transforma în manager nu îmi surîde deloc, întrucît eu sînt profesor“ spunea, de pildă, Ioan Pînzaru, rectorul Universităţii din Bucureşti.

În realitate, în calitatea lor de rectori sau decani, profesorii care conduc astăzi universităţile au tot atribuţii manageriale. Chiar dacă acest cuvînt, „management“, sună antipatic, pînă la urmă, oricum s-ar numi, tot despre administraţie e vorba.

Aşadar rectorii opozanţi au mutat dezbaterea pe teren lingvistic, cu toate că problema se află în altă parte.

Autor: Horaţiu Pepine, DW-Bucureşti

Redactor: Robert Schwartz