1. Inhalt
  2. Navigation
  3. Weitere Inhalte
  4. Metanavigation
  5. Suche
  6. Choose from 30 Languages

România

Reforma administraţiei şi condamnarea comunismului

Preşedintele UDMR, Kelemen Hunor, a declarat că nu exclude ca maghiarii să iasă în stradă ca în 1968, pe vremea lui Ceauşescu, pentru a protesta împotriva reformei administrative.

Kelemen Hunor, ministru al Culturii, preşedintele UDMR

Kelemen Hunor

Intenţia Guvernului de a dizolva judeţele Harghita şi Covasna a redeschis se pare o rană nevindecată. Maghiarii din zonă îşi amintesc că în 1967 a fost desfiinţată Regiunea Autonomă Maghiară şi că, ulterior, regimul Ceauşescu intenţionase să treacă la o reorganizare administrativ teritorială care dizolva maghiarimea în ansamblul majorităţii româneşti.

Reforma anunţată de data aceasta de preşedintele Traian Băsescu a provocat o nouă surescitare. Preşedintele UDMR, Kelemen Hunor, a exprimat, în orice caz, o emoţie ieşită din comun. „Dacă se trece la o astfel de reformă administrativă" - a declarat el la Cluj -, "aşa cum în 1968, când Ceauşescu a încercat o reformă administrativă şi au ieşit oamenii în stradă şi a renunţat la acea reformă şi au fost formate cele două judeţe, aşa simt eu, aşa primesc informaţii, şi eu ca lider politic trebuie să ştiu ce gândesc şi ce spun oamenii, nu exclud să iasă oamenii pe stradă".

Se pare că e vorba de o traumă istorică a maghiarilor din Transilvania, care pun în seama regimului comunist o politică sistematică de schimbare a componenţei etnice a regiunilor tradiţional ungureşti. Istoriografia română oficială nu reţine acest punct de vedere cu o singură, dar semnificativă, excepţie: „Raportul final al Comisiei Prezidenţiale pentru analiza dictaturii comuniste din România”.

Într-adevăr Raportul adoptat de preşedintele Traian Băsescu, în decembrie 2006, conţine un capitol dedicat anume minorităţii maghiare, în care se vorbeşte pe larg - şi fără precauţiile de până atunci - despre “campania de românizare a marilor oraşe din Transilvania”, sau despre “politica de românizare a zonelor locuite în mod preponderent de maghiari, prin continuarea procesului de industralizare”.

Faţă de Regiunea Autonomă Maghiară raportul adoptă o poziţie mai curând ambiguă. Chiar dacă, se spune în raport, înfiinţarea Regiunii Autonome Maghiare exprima adoptarea „modelului stalinist al politicii faţă de naţionalităţi”, desfiinţarea ei a fost regretată de comunitatea maghiară.

Raportul final al Comisiei Prezidenţiale insistă însă mai cu seamă asupra politicii de industralizare şi asupra migraţiei interne a populaţiei care au avut ca urmare scăderea ponderii maghiarilor în localităţile urbane de la 39,7% în 1948 la 26,8% în 1966, pentru ca în 1992 să ajungă la abia 13%. La Cluj de exemplu, în centrul cultural al maghiarimii, locuiau, în 1948, 47 321 de români şi 67 977de unguri pentru ca, în 1977, raportul să fie deja invers: românii numărau 173 003, iar maghiarii abia 86 215.

Se remarcă cu uşurinţă că Raportul Comisiei Prezidenţiale expune un punct de vedere ireductibil. Dincolo de faptele istorice obiective, care pot fi acceptate sau amendate cu argumente de aceeaşi natură, se străvede aici o experienţă istorică incomunicabilă. Drama demografiei maghiare în marile oraşe ale Transilvaniei nu are cum să rezoneze în acelaşi fel în conştiinţa românilor.

Subiectul continuă în schimb să reverbereze dureros printre maghiari şi este de la sine înţeles că o nouă reformă a administraţiei menită să dilueze încă o dată ponderea etnică a unor zone compacte nu stârneşte aplauze.

Probabil că maghiarii s-ar fi aşteptat ca preşedintele Traian Băsescu, care prin asumarea Raportului a condamnat inclusiv strategiile demografice ale regimului comunist, să manifeste mai multă empatie pentru problema maghiară. Dar din acest moment iluziile au fost risipite şi lucrurile au evoluat în aşa fel încât cei mai mulţi să-şi dorească ca lucrurile să rămână neschimbate.

Autor: Horaţiu Pepine
Redactor: Petre M. Iancu