1. Inhalt
  2. Navigation
  3. Weitere Inhalte
  4. Metanavigation
  5. Suche
  6. Choose from 30 Languages

România

Reformă dură la televiziunea publică

Sute de angajaţi ai televiziunii publice au protestat luni împotriva planului de concedieri colective anunţat de conducerea postului public

Planul de restructurare a postului public de televiziune cuprinde concedierea a 872 de angajaţi din cei 2395 câţi activează în prezent. Este vorba de  peste 27% din personal, ceea ce reprezintă un plan de restructurare fără precedent. Sindicatele protestează susţinând că planul de măsuri e prea sever, deşi conducerea televiziunii anunţase că iniţial plănuia să dea afară 962 de persoane şi că a admis să mai păstreze 90 de angajaţi la insistenţele sindicatelor.

De fapt discuţia acesta este interminabilă, căci fiecare parte are obiective şi puncte de vedere complet diferite. Reprezentanţii sindicatului neagă că ar urmări exclusiv interesele personale ale salariaţilor, dar nu sunt credibili. Administraţia neagă de asemenea că va aplica criterii politice în selectarea personalului, dar nu este nici ea foarte credibilă. De fiecare dată în istoria „televiziunii române libere”, adică în perioada post-comunistă, o nouă administraţie a schimbat cel puţin pe redactorii cu putere de decizie, dacă nu întreaga componenţă a unor redacţii.

Totuşi, de data aceasta, comisiile care vor decide cine rămâne şi cine pleacă şi cele de contestaţii sunt alcătuite din persoane cu orientări diverse şi cu excelente referinţe morale şi profesionale, aşa cum sunt Radu Filipescu (opozant anticomunist  şi membru GDS), regizorul Stere Gulea, (fost preşedinte al TVR), Cristian Pârvulescu, (profesorul de ştiinţe politice şi militant ProDemocraţia), regizorul Radu Gabrea, de asemenea, celebrul comentator sportiv Cristian Ţopescu şi alţii.

Este adevărat că numele înşirate mai sus reprezintă o selecţie dintr-o listă foarte amplă, căci există 9 comisii fiecare cu câte 5  până la 10 membrii şi cu supleanţi bine stabiliţi. De aceea e greu de spus că cele câteva personalităţi cunocute ale vieţii publice româneşti vor garanta cu adevărat o selecţie imparţială şi mai ales una care să nu folosească simpatia faţă de guvernul actual drept criteriu hotărâtor. Dar, cel puţin în actuala fază a procesului, este greu de afirmat şi contrariul. Important ar fi ca politicul să rămână discret şi, în cele mai multe cazuri să nu penalizeze pe cei competenţi în profitul celor cu partizanate convenabile. Probabil că cei care au manifestat opţiuni politice exclusive şi radicale vor fi dezavantajaţi, dar să nu uităm că partizanatul excesiv este, în cele din urmă, un defect al unui redactor din televiziunea publică. Nu este firesc să cultivi pe o platformă publică o viziune în alb-negru şi să diabolizezi o parte a spectrului politic.

Dar acestea sunt consideraţii pur teoretice, căci în practică lucrurile pot sta cu totul diferit.

Mai mulţi comentatori au atras însă atenţia asupra mecanismului de selecţie pe care îl consideră neinspirat. Chiar dacă pe lista „examinatorilor” se află persoane credibile, concedierea făcută în urma unui interviu pare unora o formă de umilire publică.

Cert este că asistăm la o experienţă brutală. Cu toate acestea, toată lumea ştie că TVR are prea mulţi angajaţi, că are datorii enorme şi că audienţele ei sunt destul de scăzute. La fel s-a întâmplat însă în 2010 la nivelul ţării întregi: toată lumea era conştientă că statul cheltuia prea mult prin comparaţie cu veniturile sale şi că se impunea o reformă, dar brutalitatea reformei (tăierea uniformă a salariilor cu 25%, dublată de creşterea TVA) a provocat contestaţii enorme cu efecte de durată. Se pare că cei care administrează afacerile publice din România, indiferent de orientarea lor politică, nu sunt în stare să imagineze o altă reformă decât o intervenţie bruscă şi violentă.

E o problemă care ţine, pesemne, de cultura publică: nicio instituţie şi nici un guvern nu au fost capabile să imagineze şi să pună în aplicare cu consecvenţă şi stăruinţă un plan moderat, dar întins pe durate lungi. Ceea ce lipseşte în primul rând pare să fie capacitatea de a gândi pe termen lung şi de a proiecta politici cu bătaie în viitorul îndepărtat. Din această cauză, reformele se fac mereu în momente de criză când este deja „prea târziu”. Dar  o reformă „de criză” este inevitabil brutală şi adesea nedreaptă.