Rebeliunile anticomuniste în Europa de Est

Peter Klinkenberg avea 19 ani când a izbucnit revolta. Trăia de puţin timp în sectorul american, vestic, al Berlinului. "Am părăsit estul pentru că nu îmi imaginam viitorul într-un regim stalinist. Vroiam să studiez la Universitatea Liberă", povesteşte Klinkenberg. Contactul cu prietenii rămaşi în Est a reuşit să îl păstreze fără întrerupere şi chiar a sperat ca lucrurile să se schimbe.

A urmat, în 1952, naţionalizarea accelerată a industriei din Republica Democrată Germană (RDG), la expropierea celor ce deţineau magazine şi la colectivizarea agriculturii. Prea puţină lume părea dispusă să parcurgă, alături de puterea pro-sovietică, "marşul spre socialism". Prima criză economică a apărut la începutul anilor 50; absenţa alimentelor a fost completată de represiuni masive ale statului. "Am vrut să dăm dracului regimul, dar nimeni nu ştia cum să o facă", îşi aminteşte Klinkenberg, completând: "Noi, germanii, nu am ştiut niciodată să facem o revoluţie".

În 1953, la miljocul lunii iunie, auzise că în Berlinul de Est se pregătesc revolte. A vrut să fie acolo. "Era dimineaţa zilei de 17 iunie când am decis, mai mulţi studenţi, să chiulim de la cursuri, aşa că am luat metroul spre Berlinul de Est. Ştiam că ceva se va întâmpla". Klinkenberg ţine minte primele zvonuri: se vorbea despre muncitorii de la oţelăria Henningsdorf din nordul Berlinului că vor veni în oraş şi vor demonstra împotriva regimului: "Dar spre amiază au apărut tancurile pe bulevardul Unter den Linden - şi în urma lor mărşăluiau soldaţii sovietici. Îşi descărcau Kalaşnikovurile în aer şi trebuia să te fereşti căci peste tot zburau aşchii".

Klinkenberg şi colegii lui s-au întors seara în Vest; le era teamă că se vor închide graniţele şi vor rămâne captivi în sectorul sovietic. Abia după câteva săptămâni, însă, aveau să înţeleagă dimensiunea reală a revoltei est-germanilor: cel puţin un milion de oameni fuseseră în stradă pentru a contesta regimul comunist şi sovietizarea ţării. Ceruseră alegeri libere. Nu au primit nimic. În schimb, cel puţin 55 de persoane au fost ucise de către aşa numita "miliţie a poporului" şi de soldaţii sovietici. Pe mulţi i-au condamnat ulterior la moarte - şi i-au executat. Iar sute de est-germani au fost trimişi în lagăre de muncă, în Siberia. Răspunsul sângeros al trupelor regimului în 17 iunie 1953 pare a-i fi deprimat pentru multă vreme pe germani.

Altfel au stat lucrurile în învecinata Polonie, unde ciuntirea ţării a generat revolte încă din secolul 19; a urmat rezistenţa subterană din timpul celui de-al doilea Război Mondial şi, în final, revolta sindicatului Solidaritatea, din anii 80, culminând cu anul 1989, este de părere Martin Kirsch, istoric la Universitatea berlineză Humboldt. Publicistul polonez Adam Krzemiński crede că, de fapt, în RDG, multă lume a crezut, până târziu în anii 80, într-un socialism cu faţă umană, în vreme ce polonezii s-au lepădat de regim şi au mai construit un fel de stat subteran. O muncă de decenii, e drept, dar care s-a încheiat cu răsturnarea sistemului.

Istoricii înclină să privească toate revoltele din sistemul comunist ca pe un proces: ceea ce a început în 1953 s-a încheiat, în 1989, cu revoluţia paşnică din RDG, consideră Martin Kirsch, enumerând etapele: protestul muncitorilor de la fabrica Skoda din Plzen (fosta Cehoslovacie), în acelaşi 1953; au urmat Ungaria, în 1956, Primăvara de la Praga (1968) şi revoltele poloneze, în 1970, grevele de la Gdansk din 1980, cu naşterea sindicatului "Solidarność" condus de Lech Wałęsa.

Privite acum, retrospectiv, dinamica şi forma acestor revolte îl determină pe publicistul polonez Adam Krzemiński să le considere o "moştenire a revoluţiei franceze"; 200 de ani mai târziu, revoluţionarii au ales să conteste paşnic regimurile. Faptul că autorităţile şi nu răsculaţii au recurs la violenţă a fost, în opinia lui Martin Kirsch, o experienţă inedită pentru întreaga Europă.