România şi referendumul elen

Să vedem mai întâi reacțiile la nivel oficial. Președintele Klaus Iohannis a spus, în esență, că nu dorește ieșirea Greciei din zona euro, dar s-a ferit să exprime opinii ferme de o parte sau alta. Să cităm doar finalul: ”Este foarte important pentru toate statele Uniunii Europene să se caute în continuare căi pentru a ieși din criză.” Consilierul său, Leonard Orban, a făcut un comentariu ceva mai larg, într-un interviu la RFI, din care am înțeles de asemenea că România își dorește ca situația critică de astăzi să se rezolve fără convulsii: ”Trebuie să rămânem optimişti, trebuie să explorăm orice fel de posibilitate, astfel încât să se evite ieşirea Greciei din zona euro”.

Anterior oficialii de la BNR explicaseră că România nu va fi lovită de criza elenă, căci băncile grecești din România sunt în realitate bănci românești din punct de vedere juridic și nu urmează restricțiile impuse de guverul de la Atena. Cu toate acestea premierul interimar Gabriel Oprea s-a arătat îngrijorat de soarta băncilor cu capital grecesc, poate pentru că a fost mai sincer sau pentru că știe mai puțin. În orice caz, sensul general al declarației sale a fost același: România dorește o rezolvare care să nu perturbe prea mult ambianța politică și economică din Europa.

Nu am înțeles în schimb ce poziție au oficialii români față de o eventuală iertare de datorii a Greciei. Faptul că ”toate statele trebuie să facă eforturi”, după cum a spus președintele Iohannis, ar putea însemna și concesii mai mari decât cele luate în calcul până acum? Am văzut prea bine că nu atât reformele în sine au împiedicat încheierea unui acord, ci refuzul Germaniei și Franței, principalii creditori din zona euro, de a lua măcar în discuție o reducere a datoriilor.

E adevărat că nu revine României, care nu face parte din zona euro, să se pronunțe în chestiuni atât de delicate. Și chiar dacă ar exista opinii mai bine structurate la nivel instituțional, ele nu ar trebui expuse, căci ar interfera cu un proces de negociere la care nu este parte. Totuși ar fi important pentru noi să înțelegem mai bine poziția românească într-o criză care nu privește doar Grecia, având o semnificație mai generală.

Să remarcăm apoi că la nivelul societății, românii sunt înclinați mai curând să dezaprobe disidența grecească cu mentalitatea acelora care au acceptat fără împotrivire măsurile de austeritate în 2010 și care nu privesc cu ochi buni postura celui care se revoltă. E ceva instinctiv, care ține de psihologia colectivă. La acesta se adaugă mândria de a nu avea datorii la fel de mari și de a fi reușit o creștere economică în condițiile unui echilibru bugetar destul de bun. Contează și faptul că în ultimii 10 ani diferența dintre nivelul vieții în România și Grecia a scăzut simțitor grație mai ales prăbușirii economiei elene, dar și creșterii românești. Dacă în 2004 nivelul de trai în România se afla la 36% față de Grecia, în 2014 ajunsese la 75% (”Curs de guvernare”, citând Eurostat). Tendința aceasta crescătoare întreține optimismul, dar și dezaprobarea distantă. Cei mai avuți speră că vor putea cumpăra ieftin proprietăți valoroase, iar ceilalți sunt sensibili la faptul că, la nivelul mediei urbane, în Grecia continuă să se trăiască mai ușor decât în România. Prin urmare politica nu primește din partea societății niciun impuls în favoarea Greciei. Dimpotrivă, mai totul merge împotriva ei.

Situația aceasta este întrucâtva paradoxală, căci la nivelul cel mai elementar românii au reacțiile tipice ale ”săracilor” față de ”bogații” Europei, așa cum se poate desprinde din subiectul migrației intracomunitare. Orice aluzie la ”turismul social” din țările bogate și la adoptarea unor restricții provoacă în presa românească reacțiile cele mai furibunde, dar cu toate acestea aceeași presă se disociază grăbit de perspectiva elenă. În esență însă e vorba de același lucru și anume de o asumare colectivă la nivel continental a tuturor dificultăților de ordin social. Există așadar un decalaj de perspectivă care explică de ce nu există în România o stângă politică de tipul Syriza sau Podemos. Și poate într-un sens mai profund e vorba de faptul că sărăcia are culori diferite și că nu este peste tot același lucru decât la nivel conceptual.