1. Inhalt
  2. Navigation
  3. Weitere Inhalte
  4. Metanavigation
  5. Suche
  6. Choose from 30 Languages

România

Rating-ul pe rating călcând

Naivi până la Dumnezeu, ne-am imaginat că pluralismul rezolvă, prin miracol, toate deficienţele democratice vizibile cu ochiul liber în România primilor ani post-comunişti. Ca o formă a propriei neputinţe, ne resemnam spunând că lucrurile se vor rezolva de la sine când vor exista mai multe televiziuni, când ziarele vor deveni suficient de puternice pentru a duce propriile bătălii pentru adevăr.

default

Câtă tristeţe, câtă penibilitate în „pluralismul mass-media” din România acestui moment! Nu numai că lucrurile au devenit mai previzibile decât acum cincisprezece ani, dar au şi o înfăţişare mai grotescă. La nivel formal, lucrurile stau, e adevărat, mai bine: generice ca-n Occident, ritm devastator, reclame pentru toate situaţiile, fetiţe — cheer-girls, ca să intrăm în limbajul de specialitate — pentru toate gusturile. Şi cam atât. După ce ochiul ţi se obişnuieşte cu stridenţa culorilor ce ţâşnesc, parcă, din tuburile unui pictor fovist, constaţi că vulgaritatea nu e doar atotcopleşitoare, ci şi înspăimântător de stereotipă. Tot felul de „digei” (DJ) şi „vigei” (VJ) loviţi de streche acaparează ecranul de dimineaţa până noaptea. Când vrei să scapi de ei, dai peste un ins cu aer de savant dat la remaiat, care împarte note tuturor, convins că el e alfa şi omega show-ului politic.

Las deoparte mulţimea de doamne ce-ţi ghicesc în stele — tot mai mulţi români îşi reglează orarul şi întâlnirile zilei după ce le scrie la horoscop —, a speakeriţelor cărora nu le piere zâmbetul de pe buze nici când anunţă gripa aviară, nici când ne informează de ce Mutu divorţează / se însoară, se droghează ori şutează, uit şi de gazdele de talk-showuri ce se iau la întrecere în a debita mai multe banalităţi, îi pun între paranteze şi pe analiştii incapabili să-ţi spună dacă politicianul cutare a greşit ori a avut dreptate — şi ce obţin? O televiziune după chipul şi asemănarea omului nou, rătăcit într-o veche tranziţie de la nimic spre neant.

Prin multiplicarea posturilor de radio, televiziune sau a ziarelor, în România s-a ajus, de fapt, la multiplicarea aceloraşi şi aceloraşi can-can-uri, la proliferarea unui stil de existenţă pe cât de superificial, pe atât de rupt de realitate. Când un manelist numit Vijelie a ajuns să aibă emisiune permanentă, în care spectatorul e invitat să se confrunte cu „dramele” unui îmbogăţit de pe urma subculturalei profesii — de la ora de „fitness” a consoartei cam corpolente la gâdilatul în tălpi al boss-ului familiei de către o nenorocită de maseuză obligată să suporte, în timp ce-şi făcea meseria, potopul de vulgarităţi ale stăpânului casei şi al unui prieten de acelaşi calibru cu el —, înseamnă că în republica televizoristă română totul e posibil.

Nicicând diversitatea n-a fost mai egală cu sine şi mai previzibilă: dacă se întâmplă ceva în sport, fii sigur că toate canalele de televiziuni vor sări pe Dumitru Dragomir-Corleone. Dacă se produce agitaţie în politică, George Becali, zis Gigi, va face turul posturilor de televiziune, exprimându-şi înaltele păreri de „filozof născut, iar nu făcut”. Veţi spune că aceasta e piaţa şi acestea sunt cererile. Flas, cu totul fals. Oamenii privesc, ascultă şi citesc ceea ce li se oferă — dacă se poate, pe gratis — şi nu ceea ce ar dori ei cu adevărat. Un grup de oligarhi ai televiziunilor s-au autodesemnat responsabili cu gustul public, vârâdu-ne la nesfârşit pe gât maximele Loredanei Groza ori vulgarităţile fără perdea ale grupului „Vacanţa Mare”, într-o democraţie a gustului unită de un singur numitor comun: incultura, indecenţa, vulgaritatea şi prostia.

  • Data 01.02.2006
  • Autoare/Autor Mircea Mihăieş
  • Imprimaţi Imprimaţi pagina
  • Permalink http://p.dw.com/p/B30z
  • Data 01.02.2006
  • Autoare/Autor Mircea Mihăieş
  • Imprimaţi Imprimaţi pagina
  • Permalink http://p.dw.com/p/B30z