1. Inhalt
  2. Navigation
  3. Weitere Inhalte
  4. Metanavigation
  5. Suche
  6. Choose from 30 Languages

România

Radu Tinu, Securitatea şi prigonirea Hertei Mueller

Începând cu anii ’70 şi mai ales în anii ’80, Securitatea a pus în aplicare un plan amplu de a combate activităţile publicistice şi publice ale scriitorilor germani din Banat, printre care Herta Müller.

default

Herta Mueller, în timpul discursului de la Academia Suedeză de la Stockholm

Unul dintre acei ofiţeri ai Securităţii, care, la sfârşitul anilor ’80, a coordonat aceste măsuri, a fost Radu Tinu, şeful adjunct al Securităţii din judeţul Timiş. Ce face el acum? Şi cum vede fostul securist premiul Nobel acordat Hertei Müller?

Corespondentul nostru, Keno Verseck, a stat de vorbă, la Timişoara, cu fostul ofiţer al poliţiei politice comuniste din România înainte ca Radu Tinu să declare în ziarul Adevărul“ că el ar fi ajutat-o şi că literatura Hertei Müller ar fi de „joasă calitate“. Înainte de a-i trece microfonul să recapitulăm faptele acestui dosar:

În epoca regimului ceauşist, pe lângă supraveghere, interogatorii şi arestări, securitatea a lansat şi diferite zvonuri şi informaţii false pentru a crea presiuni psihologice asupra scriitorilor bănăţeni. Intre ei, Herta Müller, Richard Wagner, Helmut Frauendorfer şi William Totok. Astfel, în anii ’80, la iniţiativa însăşi a poliţiei politice, Herta Müller a fost defăimată drept "colaboratoare" şi "informatoare" a Securităţii.

Oarecum în continuarea acestor măsuri, acum, Tinu o atacă pe laureata premiului Nobel pentru literatură cu afirmaţii de-a dreptul halucinante.

Ziarului Adevărul i-a povestit că i-a montat personal scriitoarei şi soţului ei microfoane în casă, că ea ar fi fost doar urmărită pentru că a avut legături periodice cu ataşatul cultural al ambasadei germane care ar fi fost, de fapt, un spion.

Pentru Deutsche Welle, Radu Tinu a spus că Herta Müller ar exagera mult şi, practic, ar minţi, dacă pozează drept victimă a Securităţii. Ar face-o pentru că, aşa cum spune Tinu, ar fi frustrată încă din copilărie şi n-ar fi putut să se desprindă niciodată de experienţele dure din satul ei natal.

El personal, mai afirmă Radu Tinu, ar fi ajutat-o să nu fie dată afară din învăţământ. În ce priveşte premiul Nobel pentru Herta Müller, Radu Tinu spune că se bucură că un co-naţional de-al lui l-a primit, dar, că literatura Hertei Müller ar fi de-o calitate mai joasă. Dar cum vede Tinu prezentul si trecutul? Keno Verseck l-a vizitat.

De la Departamentul Securităţii Statului la societatea de asigurare Asirom. Pare o glumă proastă. Dar nu este. Faimosul şef adjunct al Securităţii Timiş, Radu Tinu, a devenit în 2003 directorul societăţii de asigurare Asirom pe judeţul Timiş, după ce lucrase după revoluţie în diferite firme de import-export. Biroul lui Tinu este situat în Piaţa Consiliul Europei şi mobilat cazon.

Într-un raft, Tinu a afişat o poză a dictatorului Ion Antonescu, pe care îl consideră un "soldat" şi un "conducător model". Tinu are 60 de ani, este înalt, viguros şi are şi el o ţinută de militar. Vorbeşte aspru şi sever. Povesteşte că provine dintr-o familie simplă fără bibliotecă în casă. E mândru că a făcut parte dintr-o elită aparte, cu multe puteri şi fără categorii etice, o elită, de care era fascinat încă din tinereţe.

Potrivit lui Radu Tinu, „în serviciile secrete nu există nici bine, nici rău. Serviciile secrete sînt ceva cu totul special. Dacă aş avea acuma 22 de ani şi mi s-ar oferi să intru într-un serviciu al ţării mele, nu altul, tot asta aş face, pentru că este o muncă extraordinar de interesantă, este o muncă pe care... nu o faci în două zile la fel. Deci, o muncă în care trebuie să iscodeşti, trebuie să citeşti, trebuie să (te) pregăteşti non-stop pentru că spionajul nu îl fac portarii şi spălătorii de maşini.“

Apoi, Tinu îşi clarifică repede codul deontologic: „Vedeţi, foarte mulţi ne acuză pe noi, cei de la Securitate, care am lucrat în Securitate. Dar, practic, şi noi trebuia să respectăm nişte legi pe care nu eu le-am dat, trebuia să le aplic. Am activat în Securitate pentru România, nu pentru Ceauşescu. Ceauşescu era şeful statului şi prin lege eram obligat să îl apăr.“

Bineînteles, Tinu contestă vehement că ar fi făcut „poliţie politică“. „Deci, eu n-am lucrat nici un caz politic. Eu m-am ocupat de iredentişti, deci un fel de contraspionaj împotriva ţărilor socialiste, în special de Ungaria m-am ocupat şi în speţă de Tökés. Eu n-am stat cu Tökés niciodată exact cum stau acuma cu Dvs. la masă. Niciodată. Deci, eu am fost ofiţer de contraspionaj. N-am fost pompier, stiţi! Noi l-am urmărit, atât.“

Involuntar, fiecare convorbire cu Tinu degenerează repede într-o luptă de poziţii. La fel ca mai toţi foştii securişti, Radu Tinu trăieşte într-o lume neatinsă de vreun dubiu. Din când în când, scapă enormităţi care, până la urmă, se îmbină şi devin un întreg. Numeşte o informatoare, de care s-a folosit ca de o unealtă de unică folosinţă, cu succes de altfel, „o curvă mică“. Vorbeşte cu dispreţul celui dezavantajat despre lumea bună în care au crescut unii intelectuali pe care i-a urmărit. La un moment dat, îşi aminteşte de arestarea lui în decembrie ’89 şi de cei doi ani petrecuţi în închisoare.

„Câteodată sînt rău, să stiţi. Dar răutatea asta vine nu din... vine în primul rînd că am fost pe nedrept doi ani de zile dus... Dvs. vă imaginaţi ce înseamnă să mă ducă pe mine, Radu Tinu, prin gară, gara Timişoara, ne-a dus când ne-a adus la Bucureşti prin gară legat cu cătuşe şi pe lângă noi erau nişte hoţi de drept comun care ziceau că ne păzesc nu ştiu cum. Şi până şi Stalin când i-a arestat pe Paulus şi ceilalţi la Stalingrad, i-a respectat pe ofiţeri, dom’le! Mi-am făcut şi liste de duşmani şi urmăresc să văd şi mă bucură necazurile ăstora. Nu-i bine, să stiţi, sînt conştient că nu-i bine, dar mă bucură necazul acestora, să ştiţi. Efectiv. Ah, la asta am ajuns, vedeţi?!“

Tinu începe să plângă. Îşi lasă capul în jos, tace timp îndelungat. Apoi, povesteşte că în timpul detenţiei nu i-a fost aprobată cererea de a-şi vedea copiii. Iarăşi plânge. Care este oare esenţa răului? La Tinu răul nu este banal, la el este şi ridicol şi maladiv. Poate oare să înţeleagă durerea, înjosirea şi suferinţa pricinuite celor victimizaţi de Securitate şi de el însuşi?

Ridică capul cu o privire care vrea să spună: Cum? Care suferinţă? Explică din nou că Securitatea „n-a fost poliţie politică“.

A fost oare mai bine cu Ceauşescu, cu Securitatea? Tinu spune că are o casă mare, merge de două ori pe an în vacanţă şi are tot ce-i trebuie. Dar: „În România nu s-a furat când a fost condusă de oameni cu braţ de fier. Nu s-a furat când a fost Antonescu şi s-a furat mai puţin când a fost Ceauşescu. Deci, eu sunt şocat de ceea ce văd că se întîmplă în ţara asta. De câte indisciplină, de câtă dezordine, de cât haos, de câte crime, de câte (şi mai câte)... deci, România nu este pregătită pentru democraţie pentru că... vedeţi cum arată oraşul ăsta? Păi, Timişoara era aşa ca un pahar, acuma atâta mizerie...“

Autor: Keno Verseck, Timisoara
Redactor: Petre M. Iancu