1. Inhalt
  2. Navigation
  3. Weitere Inhalte
  4. Metanavigation
  5. Suche
  6. Choose from 30 Languages

România

Radicalismul norvegian

Nu doar legislația copilului din Norvegia ne preocupă, ci mai ales ideile care stau la temeiul acestor practici legale și care s-ar putea extinde și în alte părți ale Europei.

Drama familiei Bodnariu din Norvegia are o mulțime de precedente, care privesc copii ruși, lituanieni, cehi sau proveniți din familii mixte. Se pare că țintele cele mai frecvente ale agenției de protecție a copilului (Barnevernet) sunt noii sosiți, care aduc cu ei, firește, și moravurile de acasă. Chiar dacă instituția cu pricina nu este contestată pe scară largă în Norvegia, au existat totuși analize locale dintre cele mai critice. De exemplu avocatul norvegian Erik Rolfsen, scria în luna august 2015 (înaintea cazului Bodnariu) în ziarul local Tidens krav că ”agenția de protecție a copilului: are o sarcină importantă și adesea o face bine. Dar - adăuga el - Barnevernet comite și destule erori. Iar acestea au consecințe enorme pentru viața celor implicați: cei doi părinți și copiii lor.” (http://www.tk.no/meninger/barnevern/barnevernet-og-keiserens-nye-klar/o/5-51-90364)

Avocatul analiza modul în care mecanismele legale oferă agenției copilului o putere excesivă: ”Dacă mama contestă decizia, Barnevernet angajează un expert, psiholog de obicei, care face o anchetă și la capătul ei formulează o recomandare. Expertul este ales, angajat și plătit de Barnevernet. Psihologul este așadar pus în temă de Barnevernet și tot instituția îi definește mandatul, oferindu-i documentele trebuitoare. … Iar la capătul anchetei urmează raportul care, aproape invariabil, susține ferm varianta inițială a Barnevernet”. (idem)

Nu cunoaștem faptele în toate detaliile lor și de aceea nu vom trage concluzii, dar știm totuși cu precizie că autoritățile norvegiene i-au preluat pe cei 5 copii ai familiei Bodnariu cu forța, pe baza unui simplu denunț, urmând ca o audiere să fie făcută ulterior. Numai atât și ar fi suficient să motiveze toate protestete care au fost organizate în mai multe orașe europene.

Dar nu numai sistemul legal din această țară (care nu e membră UE) ne preocupă, ci mai ales ideile care stau la temeiul acestor practici și care s-ar putea extinde și în alte părți ale Europei. Istoria ne-a arătat de multe ori cum idei și practici inițial periferice ajung, încetul cu încetul, să definească centrul însuși. Iar Norvegia este considerată a fi, în multe privințe, mult mai ”europeană”, decât țările sudului sau estului european.

Practica agenției norvegiene (Barnevernet) se bazează pe Legea Copilului din 8 aprilie 1981 modificată ultima dată în ianuarie 2014. Ea reglementează în detaliu relația dintre părinți și copii și precizează la un moment dat: ”Copilul nu poate fi supus violențelor și nici altor tratamente de natură să-i afecteze sănătatea fizică sau mentală. Această interdicție are în vedere inclusiv violența aplicată în scopul educării copilului. Recurgerea la violență și la acte supărătoare sau menite să inducă spaima sau la alte conduite lipsite de delicatețe față de copil este interzisă.” (Capitolul 5 Secțiunea 30).

Dar sensul întreg al acestui articol nu se dezvăluie decât mai jos, atunci când este definit ”dreptul copilului la co-determinare” (Secțiunea 31). Pentru că legea îi obligă pe părinți să ia cu cea mai mare atenție în considerare opinia copilului începând de la 6 ani, iar de la 12 ani în sus i se acordă acestuia ”o considerabilă prioritate” în orice decizie. Prin urmare, dacă alăturăm interdicția privind ”actele supărătoare” ale părintelui de dreptul copilului la co-determinare, înțelegem că legislația norvegiană a răsturnat, pur și simplu, raportul tradițional dintre părinți și copii.

Nu mai e vorba de a interzice violența în familie. Cine ar putea contesta o lege care să interzică brutalitățile domestice, încă atât de răspândite? Aici e vorba de a elimina radical, încă de la vârstele mici, principiul autorității parentale. După 15 ani copilul poate contesta legal absolut orice decizie a părinților în materie de educație sau de viață socială.

Dacă ne imaginăm o discuție tensionată între părinți și copiii lor de 12, 13 sau 14 ani pe teme privind educația lor, cariera, viața sexuală sau altele asemenea, înțelegem imediat că legea norvegiană îi pune pe părinți la colț, sancționându-i drastic în cazul în care aceștia ar îndrăzni măcar să ridice tonul (”conduite supărătoare sau lipsite de considerație față de copil”). Sensul educației norvegiene este de a-i pregăti pe copii încă de mici pentru autodeterminare (v. Secțiunea 33) .

E mult mai ușor de înțeles acum de ce directoarea școlii unde învață copii Bodnariu a fost ultragiată de educația religioasă primită de aceștia în familie. Potrivit mărturiilor, profesoara ar fi reclamat că acești copii sunt ”foarte creștini”, ceea ce ar fi problematic. Într-adevăr, nimic nu se opune mai eficient unei asemenea răsturnări de perspectivă decât educația religioasă, care conține în miezul ei principiul autorității tradiționale.

Dar de la lege la răpirea copiilor cu sprijinul poliției e totuși o distanță. Aici, în acest interval, se află una dintre marile probleme. Nu putem explica modul de acțiune al agenției norvegiene (despre care există numeroase mărturii) decât ca pe o lectură srict literală a textului de lege. Literalismul îngust este singurul care poate explica de ce o palmă duce la decăderea cuiva din drepturile părintești, ca să nu mai vorbim de interpretarea absolută a termenului ”violență”.

Protestantismul laicizat al societății norvegiene ar putea fi o explicație a acestui literalism crud și a rigorii în aplicarea legii. Reforma din secolul al XVI-lea a produs o întărire a preceptelor etice în viața comunităților, spre deosebire de catolicismul care permitea derogări (”indulgențe”) sau de ortodoxia care a practicat mereu o formă de moderație, justificată printr-o dialectică complicată dintre ”aici” și ”dincolo”. Strictețea eticii protestante nu putea decât să provoace o contrareacție pe măsură, adică o contestare radicală a autorității tradiționale, apoi a autorității paterne în sânul familiei și, în cele din urmă, a ambilor părinți deveniți egali.

Dar nu numai religia a avut de pierdut, ci și ceea ce numim îndeobște experiență de viață, înțelepciune practică sau discernământ. Mai ales acesta din urmă, discernământul, constă în capacitatea neanalizabilă de a deosebi binele de rău și rămâne cea mai prețioasă facultate a minții umane care se formează încetul cu încetul, fiind atributul central al maturității în toate planurile vieții. Dar au cu adevărat copii de 12, 13, 15 ani suficient discernământ? Nu insistăm, căci știm prea bine că radicalii, opaci la orice argumente, vor răspunde că au.

Legea copilului pe care am citat-o mai sus este expresia cea mai clară a denunțării principiului autorității și a inversării raportului tradițional. Este protestantismul întors cu capul în jos. În țările cu tradiție catolică ca Italia, Spania și chiar Franța, deși peste tot ”drepturile omului” au avut un avans substanțial în ultimele decenii, iar principiul autorității a fost denunțat insistent începând cu anii 60 ai secolului trecut, o asemenea legislație radicală nu a fost adoptată. Tradiția catolică, dar și cea intelectuală mult mai bogată a marilor centre europene, au prilejuit o mare suplețe, care lipsește în mod vădit Nordului. Norvegia pare, cel puțin din acest punct de vedere, Sparta Europei actuale. Dar ceea ce mergea la Sparta nu se potrivea la Atena.

Totuși întrezărim un risc. Indiferent de originea istorică a unei asemenea conduite sociale, e clar că ea este susținută astăzi de ideea tot mai dominatoare a autodeterminării ființei umane, iar vârsta maturității (18 ani) este ea însăși tot mai contestată în virtutea arbitrariului ei. Unii au propus de pildă votul de la 16 ani. Reformele permanente ale școlii din vestul Europei reflectă și ele denunțarea tot mai largă a autorității și nu este exagerat să ne temem că această mișcare se va extinde.

Radicalismul norvegian, cu rigiditățile și cruzimile sale , ar putea deveni normă europeană dacă nu știm să ne opunem la timp.