1. Inhalt
  2. Navigation
  3. Weitere Inhalte
  4. Metanavigation
  5. Suche
  6. Choose from 30 Languages

Economie

Războiul rece al metalelor rare

De la telefoane mobile la turbine eoliene - prea puţine din bunurile tehnologice actuale mai funcţionează în absenţa unor metale care trebuie importate.

În urmă cu 40 de ani, Germania anticipa că numărul naşterilor se va prăbuşi constant şi, odată cu reducerea contingentului de tineret, se va complica şi funcţionarea sistemului de pensii. Cu toate că statisticile erau luate în serios, decenii la rând nu s-a întreprins nimic pentru a preveni catastrofa socială.

O evoluţie similară s-ar putea înregistra şi în privinţa materiilor prime atât de necesare industriei germane. Riscurile sunt cât se poate de vizibile, este de părere directorul Institutului Economiei Germane, Michael Hüther: "Germania este dependentă industrial de prelucrarea metalelor. Iar acestea nu sunt de provenienţă germană. Multe minereuri nu se mai exploatează aici iar sursele principale interne sunt aşa numitele metale secundare, pe care încercăm mereu să le recuperăm din circuitul economic şi să le readucem în producţie".

Aluminiul sau cuprul sunt, de exemplu, importate de Germania în proporţie de 100%. Iar din 1999, preţurile materiilor prime metalifere pentru uz industrial au crescut de 3,5 ori. Din preţul produselor, cheltuielile cu procurarea şi prelucrarea metalelor pot să depăşească 50%. Hüther, care a analizat rezultatele unui studiu la care au participat 2000 de antreprenori germani, explică, pentru Deutsche Welle, că firmele au în primul rând probleme în a mai concura cu adversarii din ţări care deţin zăcăminte de materii prime, aceştia din urmă beneficiind "de preţuri de achiziţionare mai mici sunt mai puţin supuşi rigorilor ecologice, au în schimb mai multă susţinere guvernamentală, mai puţine bariere comerciale şi riscuri de transport inferioare". În plus, completează directorul Institutului Economiei Germane, autorităţile din acele state cunosc şi puterea diplomatică pe care le-o oferă zăcămintele de care dispun.

Hubertus Bardt, expert în materii prime în cadrul Institutului Economiei Germane, dă cel mai bun exemplu de stat care practică negocieri de pe poziţia de forţă pe care i-o oferă rezervele de minereuri: "Worst-Case-Scenario este întreruperea temporară a circuitului de aprovizionare. China a folosit deja politic exportul de pământuri rare, când a şantajat Japonia în negocierile cu privire la o serie de insule nelocuite. În mod paradoxal, China era cea care pierdea cel mai mult din punct de vedere comercial, Japonia fiind principalul cumpărător".

Prea puţine firme germane au o soluţie de ieşire în cazul unui astfel de scenariu negativ. Principalii actori de pe piaţă au dezvoltat diverse strategii - au semnat contracte pe termen lung cu mai mulţi furnizori sau au elaborat soluţii de optimizare a consumului de materii prime rare. Dar asta se întâmplă în cazul marilor companii. Cele mai mici nu pot elabora programe de anvergură; în plus, studiul Institutului Economiei Germane a relevat că prea puţini membri ai top-managementului firmelor importante cunosc de fapt ce fel de materii prime sunt folosite în propria firmă. Analiştii pieţei susţin că doar reglementarea la nivel european şi acordurile internaţionale de liber schimb pot combate protecţionismul, taxele de export şi alte detalii care avantajează anumite naţiuni - iar statele UE ar trebui să îşi coordoneze politicile şi vocile, pentru a beneficia de mai multă credibilitate.