Războiul hibrid rusesc şi incapacitatea de a gândi | Europa | DW | 15.11.2017
  1. Inhalt
  2. Navigation
  3. Weitere Inhalte
  4. Metanavigation
  5. Suche
  6. Choose from 30 Languages

Europa

Războiul hibrid rusesc şi incapacitatea de a gândi

Ce uşor ne derobăm de răspundere evidenţiind vina altora. A lui Putin. A Rusiei. Ce uşor ne raţionalizăm greşelile spre a le face să dispară. Parte din problemele democraţiilor ţin de gândirea deficitară a elitelor lor.

Galerie - Russisches Fernsehen (picture-alliance/dpa)

Vladimir Putin, după raptul teritorial, explicând la televiziune, în faţa unei spectatoare bând ceai, ideea de "a aduce acasă Crimeea".

Ce lesne ne aruncăm principiile peste bord când nu ne mai convin. Ce uşor ne simţim bine arătând cu degetul spre alţii, mai clar vinovaţi. Spre Dragnea. Spre Putin. Spre Russia Today. Or, ţine de natura neasumării greşelilor şi principiilor noastre să le facă să revină şi să ne bântuie rău.

Dacă democraţiile, din Malta şi până în România, din Ungaria până în Luxemburg, se apropie, aşa cum pretind unii, de apocalipsa anunţată de fenomene ca "Brexit" şi "Trump", dacă, asaltate de corupţie şi populism sunt pe ducă, de vină nu e doar extremistul de serviciu. Lăcomia. Sau Putin, a cărui Dumă tocmai s-a răzbunat pe vest, pentru reliefarea rolului de agitprop al posturilor Russia Today şi Sputnik, declarând posturi ca Europa Liberă şi Deutsche Welle "agenţi străini”.

De vină pentru starea precară a lumii libere e şi tot mai ampla dificultate a ei de a învăţa, datorată răspândirii unei gândiri deficitare, minate de progresism, relativism şi de cenzura corectitudinii politice. Din pricina "captivităţii în care zac minţile" multora, spre a-l parafraza pe universitarul american Adam J. MacLeod, jurist al Universităţii Faulkner, din Alabama, ratăm ceea ce ar fi vital să pricepem. În cauză nu e doar obturarea judecăţilor logice în numele antirasismului, egalitarismului şi diversităţii, care favorizează false egalităţi şi diversităţi şi doar anumite religii, rase şi clase. În cauză nu e doar ocluzia accesului la diferenţieri necesare, ci însăşi capacitatea noastră de a opera disjuncţia dintre adevărat şi fals, bine şi rău, raţiune şi sentiment.

Din pricina acestor carenţe şi a lenei de a gândi un preşedinte ca Macron poate alimenta halucinante echivalenţe morale. Liderul de la Elysee, secondat de elita germană, a pus, aiuritor, un semn de egalitate între lideri ca Trump şi Putin. Or, ce pot avea în comun un şef de stat american, oricât de criticabil, dar ales prin vot liber şi corect şi supus constrângerilor, verificărilor şi limitărilor unui stat de drept, cu un tiran atotputernic, cu mâinile abundent pătate de sânge? E preşedintele american complice la un omor în masă de proporţiile istorice ale celui sirian? La aruncarea în aer, în Ucraina agresată militar, a dreptului internaţional şi a ordinii de pace postbelice?

Iată cum ratăm justa înţelegere a unor agresiuni totalitare şi dăm, fie şi involuntar, apă la moară propagandei antidemocratice. Adepţii influxului necontrolat de imigranţi, care i-a speriat pe britanici, convingând nu puţini să voteze pentru Brexit, îşi afişează sistematic ataşamentul la democraţie, acuzând de contrariu populismul de dreapta. Nu puţini progresişti includ, în lecţiile lor de democraţie, avertismentul justificat, potrivit căruia, în societăţile deschise, scopul nu scuză niciodată mijloacele. Aşa ar trebui să fie.

Dar când inşi teleghidaţi de Moscova precum Snowden ori Assange le-au oferit extremiştilor de oriunde muniţie gratuită, obţinută ilegal sau prin trădare, autodeclaraţii apărători ai democraţiei n-au avut nicio problemă s-o accepte. Parte din elita apuseană i-a exaltat chiar, pe „whistlebloweri”, ca "eroi" moderni, până mai ieri, când Assange a devenit câh, ca partizan al lui Trump.

În cinstea părelnicilor eroi s-a reciclat periculos ideea troţkistă potrivit căreia, pentru un bine pasămite mare, "superior", ne-ar fi permis să încălcăm ”mici” norme, ”inferioare”. Căci am avea, de pildă, dreptul de a nu ţine cont de reguli de circulaţie ca să ne salvăm mama bolnavă ducând-o la spital rapid. Ca şi cum trădarea de ţară antrenând asasinate în serie ar echivala cu trecutul pe roşu. Scopul nu scuză mijloacele? Ba s-avem pardon...

Redactorul unui mare canal tv şi radio apusean a lansat, în primăvara anului 2014, într-o şedinţă a editorialiştilor, un semnal de alarmă. Analizase, ani la rând, crime precum asasinarea Anei Politkovskaia şi a lui Alexander Litvinenko, ca şi a altor proeminenţi critici ai bilanţului cecen al lui Valdimir Putin. Se ocupase in extenso de cazul Magnitsky, iar apoi de anexarea Crimeii. Ştia, deci, despre ce vorbea, reliefând că Moscova lansase un amplu război hibrid împotriva lumii libere prin propagandă, hackeri şi fake-news, ca şi prin agenţi de influenţă infiltraţi în vest.

În replică, i se ceruse să scrie, pentru uzul tuturor, un comentariu pe acest subiect. Acceptase, reliefând tendinţele fascistoide ale propagandei moscovite şi ale ideologilor nazisto-bolşevici, gen Dughin. Comentariul său avea să fie considerat excesiv de critic. Şi n-avea să apară. S-au pronunţat şi alte Casandre. În alte medii. Oare de ce au rămas fără efect, ani la rând, avertismentele lor?

Poate pentru că n-au fost formulate eficient? Din cauza indolenţei responsabililor apuseni? Sau din pricina infiltrării elitelor cu inşi ca Romano Prodi, cel folosit, conform lui Alexander Litvinenko, de KGB, în susţinerea terorismului de stânga din anii 70 şi 80? Din pepinierea stângii italiene provine şi Federica Mogherini. Zeci de parlamentari au condamnat-o recent pe şefa diplomaţiei europene pentru refuzul ei de a admite că Rusia e "principala sursă a unei dezinformări ostile”.

Dacă nici atât n-a putut face după ce vestul a asistat siderat la imixtiunea agitpropului rus în campaniile electorale americană şi britanică, iar Germania a ridicat, în fine, chestiunea, la rangul de subiect prioritar, la ce e bună Mogherini? La noi şuvoaie de lacrimi în ecou la crime islamiste?

Când oare va începe Europa să ia realmente în serios şi războiul hibrid al Kremlinului şi măsurile necesare combaterii lui? Când se va reabilita STRATCOM spre a contracara efectiv dezinformarea rusă, de vreme ce, de la înfiinţare, instituţia din subordinea şefei diplomaţiei europene e ţinută în respiraţie artificială, fiind suscitată periodic, la aparatele de care atârnă, prin fonduri atât de parcimonios oferite, încât nu moare de inaniţie dar nici nu e în stare să funcţioneze cum trebuie?

O plăteşte Putin pe Mogherini, despre care Le Monde scria lucid, în 2014, că "numirea ei" în funcţia de Înalt Reprezentant al Uniunii pentru Afaceri Externe și Politică de Securitate ar putea fi "o zi tristă pentru Europa"? Dacă da, să i se alăture lui Gerhard Schröder la Rosneft, lăsându-ne în Europa în durerea noastră. 

Nu de birocraţie ori de-o armată europeană e nevoie. Ci de claritate morală. Şi de voinţa UE de a se apăra.  În acest scop societăţile deschise au obligaţia de a-şi identifica în mod corect duşmanii. Unul dintre cei mai neînduplecaţi vrăjmaşi nu e extern. S-a aciuiat în minţile elitei, transformându-le în puşcării. Ne vom elibera? Ne vom recupera capacitatea de a gândi? Democraţiile depind de ea.