1. Inhalt
  2. Navigation
  3. Weitere Inhalte
  4. Metanavigation
  5. Suche
  6. Choose from 30 Languages

GLOBAL

Război, război? Cu arme? Aoleu!

E recomandabil oare să se recurgă la cartea militară întru combatarea terorismului practicat de Daeş, zis „Statul Islamic”? Sau e nevoie mai degrabă de o „soluţie politică”? Ori poate e o falsă alternativă?

Protestul împotriva demersurilor anti-ISIS al unei foarte restrânse minorităţi la Londra

Protestul împotriva demersurilor anti-ISIS al unei foarte restrânse minorităţi la Londra

E şi bine, totuşi, că occidentul se hotărăşte greu să pună pe butuci politica diplomaţiei până în pânzele albe şi îşi aminteşte sistematic tardiv de Clausewitz şi celebrul panseu al generalului şi teoreticianului prusac, potrivit căruia războiul este „o simplă continuare a politicii purtate cu alte mijloace”.

E bine, căci e greu de imaginat mai mare şi pernicioasă stupiditate decât atitudinea belicoasă şi pofta de război cu orice preţ. Dar când e limpede că vorbele nu mai ajută, iar casa arde, ameninţând să facă scrum şi strada şi cartierul şi oraşul, şi pe toţi locuitorii lor, mai stăm cu mâinile în sân? Nu punem mâna pe o găleată să începem să stingem incendiul?

Fapt e că, deşi europenii au observat flăcările, mulţi refuză, totuşi, să creadă în realitatea evidenţei. În semnificaţia ei vădită. Au văzut ce s-a întâmplat la Paris, pe 13 noiembrie, de pildă, când teroriştii au deschis focul ucigând în masă. Le-au văzut acum un deceniu şi jumătate la New York. Izbucniseră din turnurile gemene, înainte ca zgârie norii să implodeze şi să-i îngroape sub dărâmături pe miile de arşi de vii şi de striviţi sub impactul avioanelor de pasageri deturnate de terorişti însetaţi de sângele "necredincioşilor". Le-au simţit pârjolind vaste regiuni supuse masacrelor care, de atunci încoace, se ţin lanţ în Irak, Siria, Nigeria, Kenia şi Somalia, din Afganistan şi până în Kaşmir. din SUA până la limanul asiatic al Oceanului Pacific.

Cu toate acestea, se mai îndoiesc unii că asistă la incendiul global, anunţat de mult de unii observatori. Alţii, că terorismul ar putea fi combătut manu militari. Cu asupra de măsură se aud voci reclamând „o soluţie politică”. Nu altfel stăteau lucrurile în anii 30 ai veacului trecut, când împăciuitoriştii de la Paris şi Londra i-au dăruit lui Hitler nenumărate respiro-uri spre a-şi consolida maşinăria militară şi a transforma războiul, inevitabil, care a urmat, într-un carnagiu de o ferocitate fără precedent în istoria omenirii. Tardiv s-a constatat că a hrăni monstrul aciuiat la pieptul propriu nu potoleşte foamea şi nu satură bestia, ci, dimpotrivă, de regulă, îi aţâţă poftele.

Dubiilor care, după carnagiul parizian, persistă, le-a replicat miercuri, persuasiv, un discurs memorabil rostit de un laburist în parlamentul britanic, primul for legislativ democratic din Europa modernă. În dezbaterea soldată cu decizia acestui for, de raliere a Regatului Unit la războiul aerian european contra statului islamic, Hilary Benn, demnitarul de stânga negociat ca ministru al apărării într-un eventual guvern laburist, le-a explicat nedumeriţilor şi pacifiştilor care e miza şi utilitatea confruntării.

Pe un ton temperat dar într-un mod fără echivoc Benn i-a explicat şi propriului său şef de partid, Jeremy Corbyn, un militant al stângii radicale, de ce e greşit să se refuze intrarea în acţiune de partea bună a istoriei. După cum a reieşit din solida argumentare a lui Benn, care a trecut în revistă o serie scurtă de atrocităţi, comise în ultima vreme, de statul islamic, victimele ororilor în cauză aparţin aceloraşi grupuri jertfite şi pe altarul "supraomului" de Hitler: savanţi decapitaţi, bătrâne femei minoritare, devenite neutilizabile ca roabe sexuale, şi deci numai bune de eutanasiat, homosexuali aruncaţi de la etaj, adolescenţi masacraţi în masă, la Bataclan. Cu toţi ar fi putut fi şi copiii şi fraţii, mamele şi taţii noştri.

N-au lipsit din lista parlamentarului decât evreii. Încât, deşi convingător, discursul său mi-a generat melancolia. Oare barbariile teroriste, comise timp de decenii nu doar împotriva africanilor creştini sau indienilor din Bombay, ci şi contra populaţiei statului evreu, a sportivilor ei de la Olimpiade, a copiilor israelieni din şcoli, a pasagerilor din avioane, a clienţilor unuii magazin kuşer, n-ar fi trebuit să îl edifice de mult?

Dar azi? Chiar se mai îndoieşte oare cineva cu mintea întreagă, în Europa, că atentatele de la Paris s-ar fi putut petrece oriunde, pe Bătrânul Continent? Nu implică, oare, conştiinţa acestui fapt, o datorie a europenilor de a nu refuza răspunderea, de a se apăra în nume propriu şi de a-şi asuma şi datoria solidarităţii cu francezii? Dar pacifismul extremist e boală grea. E agravată de trei sferturi de veac în care funcţia de "pompieri" li s-a rezervat aproape în exclusivitate americanilor.

În faţa parlamentului britanic nişte opoziţionişti le-au cerut deputaţilor să nu accepte „bombardarea Siriei”. Manipularea conţinută în această revendicare e străvezie. În cauză e bombardarea Statului Islamic, iar nu a "Siriei", ţară care, în fapt, nu mai există decât teoretic. În fine, cei ce ţipă „război, război? Cu arme? Aoleu!” - fiindcă se tem de "pagube colaterale", ei oare cum vor explica civililor lăsaţi orfani de ISIS, de acum încolo, că Occidentul a refuzat să-i apere pe inocenţi, confruntându-se cu agresorul?

Dacă justificarea morală a războiului aerian la care, într-un ritm suspect de alert, au acceptat să participe şi germanii şi britanicii, la cererea Parisului, e clară, cât de inatacabilă e şi raţiunea sa politică şi militară? Consiliul de Securitate ONU a legitimat indirect războiul contra ISIS. Parlamentul berlinez la fel, dar fără o dezbatere democratic ireproşabilă, ca şi cum guvernanţii germani s-ar teme de verdictul popular. Îi angoasează pe mulţi, pesemne, voci precum cea a lui Nicolas Henin, jurnalist francez, ţinut ostatic, zece luni, de ISIS, care crede că bombardamentele împotriva Statului Islamic ar reprezenta o „capcană” şi i-ar „ajuta” pe terorişti.

Realitatea e că bombardamentele sunt cât se poate de utile, după cum s-a văzut când s-a oprit cu raidurile americane ofensiva ISIS din Irak. Dar suficiente nu-s. Realitatea, lesne recognoscibilă, e că nu se va putea nici fără trupe terestre în stare să distrugă califatul, nici fără o secare a fluxurilor financiare care, graţie complicităţii Turciei, stat aliat din NATO, i-au hrănit pe terorişti prin export de ţiţei şi antichităţi.

Realitatea e, apoi, că Siria, vai, nu e şi nu va rămâne singurul teatru de operaţiuni; că e vorba de un război global; că, pentru a fi câştigat, va presupune şi victoria într-un conflict civil, occidental, cu islamiştii proprii, demersuri poliţieneşti, educative, diplomatice, politice şi un efort pe termen lung de reconstrucţie a zonelor distruse de război.

Realitatea, în fine, e că responsabilii de la Berlin şi Londra au omis să spună tot adevărul. Şi au neglijat mai mult. De pildă, să fixeze onest şi să supună dezbaterii publice un set de ţeluri şi definiţii clare ale victoriei în acest foarte complex război, să detalieze un scenariu credibil de încetare a conflictului, peste foarte mulţi ani, probabil. E imperativ să remedieze de urgenţă aceste neajunsuri.