1. Inhalt
  2. Navigation
  3. Weitere Inhalte
  4. Metanavigation
  5. Suche
  6. Choose from 30 Languages

Europa

Rău, mai rău, nătărău

În preajma sărbătorilor ispita de a fi bun devine, şi la răutăcioşi, adesea, irezistibilă. Iar dacă fapta bună e o vorbă ce pare gratuită, ne repezim să o rostim. Oricât ne costă, până la urmă.

Tentaţia de a fi bun cu orice preţ, dacă e ieftin să fii, nu ocoleşte nici subiectele serioase. „Cine-i de vină pentru atentatul de la Berlin? Şi cât valorează o viaţă de neamţ? Mai mult sau mai puţin decât a unui sirian?” – se întreba, recent, o bună prietenă, pe Facebook.

Una care mi-e foarte dragă. Una deşteaptă, experimentată, cultivată, rafinată, având în principiu toate datele necesare spre a trece drept o persoană altruistă, moral ireproşabilă. Dacă, desigur, ar exista aşa ceva. N-a aşteptat să i se răspundă. Şi-a replicat ea însăşi, instantaneu. De vină nu ar fi „nici Merkel, nici refugiaţii de război, ci lunaticul şofer al camionului”. Al celui ucigaş, fireşte.

Am citit şi am zâmbit amar, uşor şocat de nonşalanţa, de lipsa de reflecţie cu care se perpetuează la centru, ca şi la stânga şi extrema stângă, greşelile din care se alimentează plenar extrema dreaptă. I-am răspuns spontan, înşiruind alţi vinovaţi. I-am menţionat pe complicii criminalului. I-am evocat pe ideologii care i-au pus minţile pe bigudiuri, transformându-l în ucigaş robotizat. Ca şi pe inşii care, decenii la rând, s-au simţit bine, în superbia prezumtivei lor ”omenii”, întrucât, nerozi fuduli, au repetetat papagaliceşte, spre a-şi perpetua pretinsa superioritate morală, stupida mantră a stângii. Cea potrivit căreia, orice s-ar întâmpla, "America este de vină". Şi, pasămite, spionii ei. Cei care, mai mult decât agenţii altor servicii au dejucat atentate antioccidentale.

Teroriştii, mai zice mantra cu pricina în contra faptelor, ar avea „justificări” postcoloniale şi sociale spre a comite monstruozităţi. Silabisind aceste incantaţii postmoderne, pseudoproorocii stângii se sustrag, nu fără beneficii personale importante, căci sunt îmbrăţişaţi rentabil de establishmentele apusene, datoriei de a condamna crima în masă. Pe care, prin urmare, o încurajează.

Am adăugat înşiruirii pe relativişti. Pe politicienii, ce ne recomandă s-o suportăm stoic. Şi care, spre a nu tulbura iluziile şi doctrinele salvaţionist-libertar-globaliste ale clienţilor şi alegătorilor lor apuseni, optează, ca Merkel, pentru susţinerea ideii deschiderii de graniţe până la abandonarea oricărui control. E aici nu numai pacifism. Ori împăciuitorism nereflectat. E, în toată laşitatea ei, şi un surogat de politică securitară. Căci, nu-i aşa, în „omenoasa” Europă nu s-ar putea produce un nine/eleven. Chipurile. Că e, deci, de mai multe ori util să se evite adoptatea celor mai elementare şi ieftine demersuri de securitate, de felul ridicării de bariere de beton în proximitatea unui târg de Crăciun, chiar şi când ştim că e periclitat. Fiindcă măsurile de acest fel ne costă bani şi ne taxează la imagine de societate primitoare şi deschisă, înverşunându-i pe duşmanii ei. Le calificăm deci drept  "urâte". Noi fiind "esteţi". 

De vieţi, de adevăr şi de dreptate ne pasă mai puţin. În faţa falimentului inevitabil al unei astfel de politici plasând "libertatea" deasupra "securităţii", deşi prima nu face doi bani fără a doua, s-a operat mult timp prin cenzurări subtile, instrumentele de căpătâi ale corectitudinii politice. Spre a nu fi trase la răspundere pentru erori politice majore, establishmentele au difuzat interdicţii nu doar de expresie, ci de gândire. Ca „fascişti”, „rasişti", "islamofobi” s-au văzut în consecinţă ştampilaţi şi osândiţi cei care nu cred în discriminarea pozitivă a minorităţii şi plasarea ei automată deasupra majorităţii. Sau cei care, în interesul democraţiei liberale şi al statului de drept, insistă să atragă atenţia asupra legăturii dintre soliditatea identităţii majorităţilor şi capacitatea lor de a refuza să se lăse înhămate la proiecte totalitare. 

La colţ s-au văzut puşi însă şi alţii, mulţi. Din ce în ce mai mulţi. Ostracizaţi au fost de pildă cei care stăruie să nu disocieze în chip absolut islamismul de islam şi de revoluţia care zguduie de câteva decenii universul musulman. Marginalizaţi au fost şi disidenţii musulmani, care militează pentru reformarea religiei proprii, astfel încât să devină compatibilă cu statul liberal şi să excludă  justificarea teologică a violenţei contra femeilor sau apostaţilor, a credincioşilor altor religii şi a minoritarilor etnici ori sexuali.   

Din păcate, gândirea astfel mazilită s-a răzbunat, în vest, prin autoanulare. Prin trecerea cu arme şi bagaje la populism şi putinism. M-am întrebat, să nu ştie oare prietena mea că nu poate fi adevărat ce-a spus, nereflectat? Să nu intuiască ea ce potenţial de rău implică simplificările pe stânga, nu mai puţin pernicioase şi scandaloase decât informaţiile false, răspândite de o extremă dreaptă ce aruncă pe toată lumea în aceeaşi oală, scindând o societate care are realmente nevoie de solidaritate?

Să nu înţeleagă ea că răspândirea, în această eră „post-adevăr” a unor informaţii inexacte sau contrafăcute, chiar şi în scop benign, moral, de ajutorare a verigilor slabe ale societăţii, din rândul cărora fac parte refugiaţii, ne-ntinde o capcană? Căci ne-aiureşte, slăbindu-ne mai abitir capacitatea de a le cere politicienilor să-şi bage în fine minţile în cap, decât minciuna "bună", de vreme ce ultima e net mai greu de demontat decât vădita stupiditate a gregarului rasism? Ba poate ştie. Dar nu poate altfel.

E un reflex să vrem să fim sau măcar să ne dăm buni, chiar dacă experienţa şi inteligenţa ne şoptesc că suntem în pericol, astfel, să devenim şi răi şi nătărăi. Or, dacă la un deceniu şi jumătate de la nine/eleven chiar şi cei mai cultivaţi, maturi, deştepţi şi învăţaţi mai sunt în stare de perplexitate şi optează în continuare eronat, stăm rău de tot. M-am întrebat de ce ne e din ce în ce mai greu să învăţăm să stăm strâmb şi să judecăm drept? Ne afectează, perturbă şi ne intoxică, probabil, nu doar cacofonia reţelelor sociale ci şi  un deficit amplu de memorie şi de repere.

E o carenţă gravă în faţa celui de-al treilea totalitarism. Căci primele două nu s-au limitat să omoare, să însângereze veacul al XX-lea, să încerce să-l ucidă efectiv pe D-zeu. Ci, reciclate de propaganda nouă a Kremlinului, ne-au anemiat. Ne-au atacat busola etică. Ne-au ispitit să credem că progresismul ne garantează apartenenţa în veci la partea bună a istoriei. Şi la democraţie. Or, fără un elementar bun-simţ politic şi moral, orbecăim, orfani dezorientaţi, ca Hänsel şi Gretel în pădure. Fără pietricele în buzunare, livraţi destinului în faţa ademenitoarei case de turtă dulce din care Baba Cloanţa ne pândeşte salivând, ca noi, de sărbători.   

Autor: Petre M. Iancu