1. Inhalt
  2. Navigation
  3. Weitere Inhalte
  4. Metanavigation
  5. Suche
  6. Choose from 30 Languages

GLOBAL

Răbdarea Vestului şi drumul Turciei spre evul mediu timpuriu

Deşi în NATO, Turcia a părăsit, se pare, modernitatea şi se află în drum spre evul mediu islamic şi un regim totalitar. Fostul stat laic ar avea mare nevoie de un occident hotărât. Dar are parte de un vest nevolnic.

Turcia a început să semene fatal cu Rusia bolşevică. Arestării de militari şi poliţişti, care a urmat unei mai vechi decapitări a armatei şi poliţiei, precum şi a magistraturii, i-a succedat, după eşuatul puci şi contrapuciul preşedintelui ţării, Erdogan, demiteri a mii şi zeci de mii de judecători, dascăli şi profesori. Ca un soi de cireaşă pe tortul unor epurări de proporţii staliniste, s-a proclamat starea de urgenţă. Ea îi conferă şefului statului posibilitatea de a pune în paranteză un parlament dominat oricum, copios, de propriul său partid islamist şi de a guverna, încă şi mai arbitrar decât până acum, prin decrete.

Nu întâmplător, nu se arată prea mulţi uluiţi de propulsarea Turciei către ceea ce pare a fi o dictatură. Or, este mai grav, de vreme ce e vorba de catapultarea ţării în epoca expansiunilor mahomedane. Uimirea, acolo unde ea există, îi demască pe ignoranţi sau ipocriţi. Căci, în timp ce plagiatorul prim-ministru Victor Ponta îl curta intens, califul aspirant lansa din abundenţă semne de asiatizare. Erau indicii nu doar că îşi islamizează ţara, nu doar că nu mai vrea să audă de statul de drept, de vest şi de democraţia liberală, ci că pregăteşte restructurarea şi reorientarea durabilă, antioccidentală, a ţării, astfel încât să o supună nu doar şi nu atât unui regim prezidenţial, cât unuia totalitar, cu el însuşi în fruntea sa.

Cu toate acestea, cancelariile europene au continuat să acţioneze nu doar extrem de răbădător, ci, în baza principiului speranţă, cu o îngăduinţă fatală. În loc să-l descurajeze credibil, nu s-au dat în lături, între altele, de la a încheia acorduri istorice pe tema refugiaţilor cu Recep Tayyip Erdogan, promiţându-i nu doar miliarde în schimbul unui acord oneros privind migraţia, ci şi rapida integrare a Turciei în UE.

În fine, în siajul puciului, liderii occidentali l-au susţinut apăsat, de parcă destinul democraţiei, al moralei publice şi al principiilor statului de drept ar fi depins pretutindeni, nu doar în Turcia islamizată, de soarta politică a unui preşedinte care îşi tiranizează de ani buni supuşii.

Catastrofa abătută asupra Turciei acestor zile ar fi putut fi prevenită. Ar fi trebuit să fie la fel de lesne predictibilă, de ani de zile, în mediile politice europene şi americane şi, ca atare, evitată, sau întârziată, ca incapacitatea şefului Ku Klux Klan-ului, David Duke, de a se dezbăra de reflexele sale antisemite. În reacţie la plagiatul Melaniei Trump, Duke s-a arătat convins că vina pentru dezastrul mediatic al celei ce-ar vrea să fie first lady o poartă evreii. De ce evreii? De ce nu bicicliştii?

Pentru că Duke a rămas cantonat într-un trecut iudeofob etern. Unul recuperat tot mai stăruitor şi de extrema stângă, bunăoară de cea laburistă, britanică, pentru care evreii şi-au pierdut de mult statutul de victime ale rasiştilor de toate culorile spre a se da de trei ori peste cap şi a se preface în făptaşi „albi, prigonitori”.

Când liderul turc Erdogan a început, la finele deceniului trecut, să-şi exhibe antisionismul dezlănţuit, mascând un antisemitism cel puţin latent, dacă nu virulent, extremele occidentale l-au aplaudat frenetic, la scenă deschisă. Elitele au strâmbat uşor din nas, dar au tolerat dezinhibarea cel puţin stranie, după Auschwitz, a liderului turc. Administraţia americană s-a arătat moderat alertată. Dar a sfârşit prin a accepta cu o ridicare din umeri superbia unui lider turc care n-a părut să aibă nici cea mai vagă problemă să arunce în aer, peste noapte, în numele islamisului şi a prieteniei cu organizaţia teroristă Hamas, o alianţă occidentală strategic extrem de importantă.

Pe europeni zdrobirea parteneriatului turco-israelian nu i-a determinat să afişeze vreo îngrijorare perceptibilă. Aproape impasibili au rămas, cu oarecari excepţii, şi în reacţie la nivelarea presei turceşti şi la sfărâmarea statului de drept, prin destructurarea poliţiei şi corpului judecătoresc, în urma acuzaţiilor credibile de corupţie articulate la adresa protipendadei de la Ankara şi a familiei lui Erdogan.

Dincolo de critici frapant de ponderate, suscitate de strivirea opoziţiei demonstrând paşnic în piaţa Taksim împotriva distrugerii parcului Gezi şi a statului de drept turc, unii lideri europeni, de felul ex-premierului Ponta, au continuat să-i mănânce din palmă tiranului. Ani la rând, avertismentele ziariştilor critici au fost trufaş ignorate. Obiecţiile oficiale avansate în vest perpetuu sotto voce la adresa tiraniei islamiste a lui Erdogan au rămas supuse, înaintea exprimării lor, unei proceduri automate de edulcorare prin intermediul trimiterii la „speranţele” de democratizare pe care le-ar fi întrupat, cândva, Erdogan. Care, după cum se reliefa neobosit, supusese armata.

Or, instituţia cu pricina fusese, înainte de a fi decapitată, singurul garant al menţinerii în viaţă a unei Turcii seculare, netotalitare, compatibile cu modernitatea cum ar fi vrut s-o vadă edificată întemeietorul ei, Kemal Atatürk.

Sigur, ultimele luni au exacerbat teribil, prin devastatoare atentate ale statului islamic şi un puci pe cât de sângeros pe atât de nefericit, efectele negative ale unei tiranii prea îndelungate. Una exercitată cu sprijinul popularităţii furnizate parţial de reforme economice, parţial de păturile masificate, tradiţionaliste, uşor de manipulat de către islamişti, ale societăţii turceşti.

Prinsă în vârtejul unor debordante ambiţii regionale şi globale, separatisme, terorisme islamiste, neglijată, parţial, de aliaţi, confruntată de rivali gen Putin, nu mai puţini autoritari şi cu propensiuni totalitare decât liderul de la Ankara, era greu ca Turcia să rămână un pol de stabilitate.

Dar duritatea polarizantă a liderului turc, cuplată cu exagerata indulgenţă a vestului în faţa semnelor alunecării în totalitarism a unui stat membru al NATO, condus de un ins pradă delirului megaloman exprimat într-un veritabil cult al personalităţii, au sfârşit prin a parafa soarta politică a unei societăţi adânc şi durabil dezbinate.

Turcii de pretutindeni sunt azi scindaţi şi devoraţi de angoase, de frica de represiune, de confuzie. Şansa blocării alunecării lor în bezna medievală ar fi un vest clar şi ferm. Nu unul în ceaţă, laş, de consistenţa mămăligii cu brânză, cum a ajuns mai nou.